O altă Liz...

Pe 28 ianuarie vreo 7 ani la rând sărbătoream aniversarea unei relaţii... care nu a mai apucat şi a opta aniversare... şi totuşi iată că încă îmi amintesc cu drag şi zâmbet de om, de ani, de căţelul imens de pluş primit în dar ultima dată şi pe care scria "free dog" , de ceea ce însemna Fructul Soarelui pentru noi, de scrisori, telefoane şi de ceasul făcut cadou într-un pahar cu apă la 16 ani, de gusturi muzicale, cluburi şi gaşca de prieteni şi de minunatele petreceri. Îmi aduc perfect aminte emoţia cu care îl vedeam că mă aşteaptă în staţie la farmacie şi îi zăream geaca de departe sau cât de conştientă eram de mâna lui care o strângea pe-a mea ore întregi cât rezistăm să ne plimbăm prin frig. Ne cunoscusem la un majorat la mine în bloc drept pentru care ai mei minunaţi părinţi ştiau deja despre noutăţile din viaţa mea sentimentală fără să le spun, bârfa funcţionând minunat. Şi îmi amintesc prima oară când a venit la mine acasă după vreo două - trei luni de când ne cunoscusem, şi a venit pentru că eu fiind foarte răcită nu am putut să ies un weekend din casă şi era deja a doua săptămână de când nu mă văzuse. Mi-a sunat la uşă. Chiar de sunt 13 ani de-atunci îmi amintesc perfect cu ce era îmbrăcat, cum purta şapca trasă pe ochi, jeanşii lăsaţi pe talie în jos şi foarte largi, bluză largă şi portocalie pe care scria mare NO PARKING, îmi amintesc perfect parfumul sau, zâmbetul şi glasul. Anii următori ne-am plimbat nebuni şi îndrăgostiţi prin tot Galaţiul punând stăpânire pe cotloane de pe faleză sau de la zid, pe cafenele mici şi întunecate mirosind a bodegi, sau în scara blocului unde nu reuşeam să ne despărţim unul de altul când mă conducea. În timp am devenit cuplul inseparabil, invidiat de toată lumea şi acceptat de părinţi, bunici şi vecini. Nu ne mai întâlneam în staţie ci îl aşteptam acasă. Nu mai ieşeam în baruri ci ne beam cafeaua în camera mea. Nu îmi mai scria declaraţii în zăpada de-abia căzută pe faleză ci stăteam ore în şir privindu-l cum îmi desenează, doar pentru mine, diverse, orice... desene şi mesaje. Le-am păstrat pe toate. Într-o mapă neagră. Da, ştiu!
Mi-au rămas amintiri frumoase tare, desene multe, fotografii, melodii, ticuri verbale, un câine lup real, un câine de pluş şi-o armată de zeci de alte animale moi, scrisori şi haine şi mândria pentru a mea prima iubire perfectă.
Azi e aniversarea primei mele iubiri. Azi, dacă am să plâng, am să zâmbesc privind în gol sau pur şi simplu am să fiu melancolică, am să pretind să mă înţelegi!

Cred că din vina mea plouă ...

Într-o zi plângeam după zăpadă... vroiam să ningă cu fulgi pufoşi... simţeam că doar ninsoarea mă poate vindeca. A nins în noaptea aia şi-a mea sclipire a ochilor s-a vindecat.
Cu-o zi în urmă îmi doream ploaia. Ceream şi invocam o ploaie lungă şi curată cu aer cald şi-umbrele colorate. Simţeam nevoia de un altfel de miros. Simţeam nevoia de păr ud şi ochi sclipitori, de străzi curate şi spălate cu căţei leoarcă şi nepăsători, de paşi grăbiţi şi gulere ridicate spre obraz, de picătura rece ce şi-a găsit loc pe după gulerul jaketei, de sărituri nebune peste bălţi ce îşi ascund adâncimea. Şi le-am primit. Pesemne că le merit.
Când plouă mult şi luminos simţurile mi se accentuează. Parfumul său adie altfel în zilele ploioase când se aşează lângă mine. În zile reci cu ger uscat se simte mai puţin. Până şi muzica-n maşină se-aude altfel când afară plouă. Trotoarele lucesc curate noaptea. Dunărea e singura care pare chinuită de nori.
Îmi place mult când plouă, clar.
Scenarii multe se pot scrie când intră ploaia în discuţie. Să ne gândim la lungi plimbări prin aer ud şi răcoros. Să ni se pară doar buzunarele uscate şi curate. Stropi reci să se ridice-n sus din spatele tenişilor uzi în ritmul paşilor puţin grăbiţi. Şi-apoi când nu mai rezistăm şi hainele ne sunt atât de ude, s-avem unde fugi nebuni să ne lipim de-o sobă caldă şi-un filtru să ne facă sfârâind un ceai fierbinte de lămâie. Lentile aburite. Zâmbete largi şi sincere. Stare de izolare paradoxal puternică. Pahare, mandarine şi gogoşi. Muzică.
Mi-am plănuit această zi pentru o curăţenie atentă în a Lizului Împărăţie. Pentru că plouă e aerul curat şi înăuntru, lumina este altfel prin geamurile mari la stradă şi poate singura lipsă simţită crunt pentru a fi o zi perfectă e o pisică ce-ar trebui să toarcă leneş pe-un fotoliu. Totu-i mai lent şi mai frumos.
Oftez, zâmbesc încet, clipesc mai des. Îţi mulţumesc.

Liz e prietena cu Captain Planet!

"From our powers combined..." aşa era parcă! În fine. Fără în fine. Iată ce i s-a întâmplat Lizului la miezul nopţii când se întorcea zâmbitoare acasă şi cu ceva aburi de vin alb ce o făceau să clipească des. În faţa blocului ei, ascunzându-se după un gard şi plângând o aştepta un căţel. Un caniş negru şi curat cu zgardă roşie şi lesă roşie. Lizului, brusc instantaneu şi deodată i s-au trezit toate instinctele protectoare şi salvatoare şi iat-o umblând o oră prin cartier, rupând din agenda roşie Campari foiţe şi încercând să le pună în scările blocurilor cu numărul de telefon şi minunăţia de căţel găsit după care e sigură că cineva plânge acum. E mic şi la început a crezut că e pui dar ceva apucături ale lighioanei i-au demonstrat maturitatea. E curat şi obişnuit în casă. S-a bucurat de atenţia Lizului toată seara, rozându-i drăgăstos papucii pufoşi, mâncându-i covrigeii mini brezel din castronel şi mulţumindu-i frumos pentru mâncarea de pisici (singura de care Liz dispunea) primită.
Astfel, Liz a ajuns azi la birou pe jos nefiind sigură de comportamentul respectivei entităţi creţe în maşină şi nici nu a avut încredere în capacităţile de copilot având în vedere că nu i se văd ochii. O plimbare frumoasă fredonând Snuff şi trăgând după ea un căţel.
Timpul anunţului. Blogeri gălăţeni, nu trebuie neapărat să scrieţi despre (poate nu aveţi timp sau poate nu vă interesează că cineva sigur plânge după animăluţul ăsta acum)ci doar spuneţi aşa ca titlu informativ oriunde vă învârtiţi voi "Cineva a găsit un caniş negru cu zgardă roşie, joi noapte"! E deajuns! Poate stăpânii lui, sau prietenii stăpânilor sau vecinii rudelor stăpânilor sau cine ştie mai cine aude şi îşi poate recupera alintătura! Liz locuieşte în zona Tribunalului, zonă unde crede că s-au întâmplat ambele evenimente: şi pierderea şi evident găsirea căţelului.

Vrei să ştii de ce... uite! Am să-ţi spun de ce!

(sursa foto)

Avea părul lung şi cei mai frumoşi ochi pe care i-am văzut în viaţa mea. Stăteam în cafenea la masă faţă-n faţă. Îmi era teamă să-l ating şi îl priveam până îmi dădeau lacrimile. Întindea încet mâna şi mi-o cerea pe-a mea. Mă speria mai tare. Ca şi atunci când mi-a spus că mă iubeşte. Şi l-am întrebat de ce. Mi-a raspuns cu Arc a lui Andries.



Arc
Asculta mai multe audio Muzica »

Dezghetul

Câteva zile agitate dar frumoase. Furtuni nebune de nisip întâmpinate curajos cu ochii deschişi. Mă încăpăţânam să cred că e zăpadă. Şi-am plâns. Şi am fugit la Bucureşti crezând în haos care vindecă. Şi-am vrut să fiu provinciala naivă şi inocentă care se miră de tot şi toate deşi acolo a crescut. Deşi îşi vede Bucureştiul des. M-am furişat pe străzi şi prin ministere, am fluierat în gând admirativ după femei frumoase cu fuste lungi şi negre de catifea şi fesuri împletite pe cârlionţi rebeli. Am cerut indicaţii băieţilor zâmbitori cu părul prea lung peste gulerul jacketelor. M-am sprijinit o jumătate de oră pe un afiş pe care scria PLOT SHOP. Şi îmi suna bine. Bucureştiul îmi face bine. Cu nebunie şi pasaje. Cu oameni altfel. Cu eu altfel. Am răspuns la telefonul unei mame indignate ce parcă nu credea că sunt atât de brusc aşa departe. Şi am şoptit zâmbind în telefon, făcând cu mâna frenetic unui domn cu bască şi fular "Oreste!!" Şi glasul mamei m-a trezit cum relata neîncrezătoare unui tată probabil: "E la Bucureşti! Vorbeşte cu Oreste!"
Şi am uitat de fructe dulci şi verzi. De creioane de ceară şi cum sunt ele făcute. De intrigi şi situaţii. De lacrimi care m-au durut şi care simt că le-am provocat.
Am respirat Capitala pe care toată lumea o renega şi pe care eu o iubesc.
M-am întors nouă şi veselă. M-am întors o nouă Liz. Fac planuri multe şi frumoase. Mă plimb prin parcuri ascultând muzică. Mă pierd în priviri pe care le iubesc. Fac promisiuni în gând pentru o tăcere împlinitoare. Aştept primăvara. Am să-i arăt parcul cu magnolii. Am să-i dăruiesc parcul cu magnolii.
Îmi lipsesc dureros de mult discuţiile cu un prieten. Nici măcar nu ştiu de ce le-am pierdut. Citesc o carte care mă face să visez. Ascult melodii ce mă fac să visez. Mi-am dezlegat propriile dileme şi enigme şi asta nu-mi dă decât fericire. Mică, puţină şi intensă.
Asteptand primavara si respirand abur prin fulare ma citesc pe mine cea de anul trecut. Mi-e dor de dragoste.

O' mine...

* trei cărţi de la SDC dintre care una se apropie vertiginos de final
* Cornelia are zâmbet atât de frumos şi dă continuu stare blândă de calm inteligent şi senin (am încercat să folosesc toate epitetele care i se potrivesc: frumoasă, blândă, calmă, inteligentă şi senină. Liz, linguşitoarea!)
* un telefon la unsprezece noaptea fără sens dar după care am oftat necontrolat jumătate de oră
* o masă joasă plină de coji de portocală şi căni de ceai cu lămâie aproape terminate arătau minunat în lumina dimineţii la fel cum au arătat şi în întunericul nopţii
* come on... " şlep" ?!?
* se pune la cale o zi maraton de SP numită "culturalizarea Lizului"
* mi-a plăcut un banc şi-ncerc să îmi amintesc cum era: unul aducea muzică, unul băutură multă şi unul femeile, vreo 50 GB!! :)
* Di era frumoasă ca dorul meu de ea şi indignată pe manifestările mele ilegale şi imorale
* Cip, te-ai schimbat şi-mi placi mai mult acum! Da, îţi voi explica de unde concluzia asta!
* Kryptonite

Everything I am and everything in me wants to be the one you wanted me to be!

Zilele anului ăsta trec ciudat. Doar pentru că le contorizez eu altfel. Cred totuşi că le număr cam la fel ca şi până acum... adică tot după senzaţii dăruite doar că sursele continuă să se schimbe.
E atât de bun sentimentul că orişice i-aş spune mă înţelege fără doar şi poate.
E minunat să simţi intens că cineva îşi face griji pentru a ta stare de bine. Gândul şoptit "Cuiva chiar îi pasă!" te relaxează instant.
O plimbare prin aerul dupamiezii mi-a liniştit gândurile. Pentru că era acolo. Treptat s-a relaxat, braţului lui parându-i-se normal braţul meu înfăşurat. Discuţie lejeră. Condensat cu intonaţie poate fi folosit doar pentru lapte. Sfaturi şi zâmbete. Prietenii pot vindeca orice. Părerile lui mi se potrivesc.
Împărţim, printre altele, un secret 'de imagine' (să-i spunem), o noapte dominată de urmările consumului puţin exagerat de whisky şi-un monstru verde ce-nlocuieste zâmbete cu degete. Monştrii fac lucruri rele de genul ăsta.
Şapte perne de diferite mărimi mă înconjoară. Luminează doar lampadarul de hârtie, într-un colţ. Eu şi tricoul antic cu Nirvana. Lipseşte? "Da, ştiu că ai abonament pe traseul ăsta cu minute în weekend şi cost suplimentar"... doar că lipsea snuff care a început superb... şi e pe repeat...
Încercând să îi spun că mi-a devenit necesar prin prezenţă excesiva şi insuficientă l-am făcut să creadă că exagerează(-am).
Ştiţi reclama aia la o bere cu numaratoarea inversa? Îmi vine să şoptesc în prezenţa lui: Şapte, şapte, şapte, şapte, şapte... şapte...

Primăvara noastră

Angela Ribinciuc, pe vremea când un grup de copii trazniti îi spuneau (-m) "mami", era cea care ne sfătuia frumos şi calm iubirile nebune şi ne accepta mândră adolescenţa ţipata din toţi rărunchii în parcul nostru de lângă clădirea cotidianului galatenilor. Mi-am amintit acum de cât de mândră am fost când a apărut de ziua mea, la poartă, cu un trandafir sălbatic în mână şi cum ne strângea în redacţia Vietei Libere în zilele ploioase şi ne zâmbea la fiecare în parte altfel. Acum are o fetiţă. Sunt convinsă că va creşte la fel de frumoasă şi visătoare ca mama ei. Cuvintele Angelei:

"Ne-ar trebui uneori alte cuvinte, neinventate, în care să ne putem sprijini, în care să ne regăsim. Dar totul a fost de mult inventat şi nu ne rămâne decât să repetăm ceea ce s-a spus, să gândim în formule obişnuite. Convenţionalul are rădăcini prea mari în noi-ul din noi. Suntem prizonierii cuvintelor. De-aceea, poate, simţim uneori nevoia de tăcere. Nevoia de linişte şi de aşteptare calmă a unui timp pe care îl dorim încărcat de noi înşine. Stăm închişi în cercuri înguste din care nu ştim cum să ieşim. Lumea se raportează la mediul în care trăim, la oamenii din imediata noastră apropiere. Căile de acces la sufletele noastre au bariere pe care cine ştie dacă le vom mai putea ridica. Pentru a fi mai puţin singuri, ducem cu noi idealuri proiectate într-un viitor nedecis. Am ajuns să cunoaştem exact preţul timpului rămas în urmă. Poate că avem nevoie acum de un anotimp al dezgheţului. Numai că nu ştim ce e de făcut ca să aducem mai repede primăvara. Primăvara noastră."

...the unobtainable...

Aseară, pentru prima oară, am adormit cu muzică amestecându-mi gândurile. Şi chiar de desconsideram obiceiul şi îl criticam acum tinde să-mi condiţioneze starea de bine dinaintea somnului...
Trashy feeling plin de înţepături ironice pregătite pentru oricine, mă domină. Cu şapca trasă pe ochi şi fularul acoperindu-mi zâmbetul mă cred la adăpost. Nici mănuşile fără degete nu mi le-am dat jos azi.
Prea multe de ce-uri nu duc intodeauna la regăsire. Dovadă că mă simt pierdută. Prea mult optimism nu duce întotdeauna la o imagine dorită a viitorului. Dovadă că am realizat ce nu voi avea niciodată. No metter what.
Mă voi pierde încet pe străzile din centrul oraşului. Intenţionat mă voi învârti în parcul de la Viaţa Libera. Melancolia mă poate îmbuna. Şi parcul de la teatrul Gulliver poate ascunde amintiri frumoase. Trebuie să-mi caut cumva vindecarea.
Zăpada întârzie.
Primăvara e departe. Dor de verde.
Portocale reci şi mandarine îngheţate. Abrupt. Foarte abrupt.
Deşi nu voi opri maşina îmi place gândul de-a urca pe cubul mare de beton de la Fructul Soarelui şi lăsându-mi încet fularul cald şi aburit de pe gură să tip, să urlu măcar 10 secunde spre Dunăre, spre nimeni, spre toată lumea şi spre tine...
Există o distanţă pe care cineva dacă o atinge faţă de altcineva încetează să mai existe. Cineva pentru altcineva şi altcineva pentru cineva. Nu ştiu exact de ce. Fusul orar. Limba străină. Stratul de ozon sau animalele din pădure, LHC sau criza economică mondială.
In partea dreapta e un radio micut, micut. Ascultati Omega. Stone Sour.
Am plecat.

Later Edit:
M-am regasit plimbandu-ma in soare orbitor pe faleza. Cald inseamna bine. M-am regasit oprind totusi masina in dreptul marilor sclupturi de tabla ce pazesc malul asta al Dunarii. M-am regasit, paradoxal, pierzandu-ma minute-n sir pe strazile inguste din cartierul numit Francezi. Umbra.
In drum spre birou din nou, am rasuflat, oftat si-apoi cantat cat am putut de tare eu cu mine:
Guns!


Guns'n Roses - Sweet child of mine
Asculta mai multe audio Muzica »

Oana, uită-te la lună!

Full Moon Madness, cauza şi efectul ei m-au luat prin surprindere ieri. O lună plină şi frumoasă mi-a influenţat ultimele două nopţi. Sâmbătă, la trei ore după miezul nopţii, luna era plină deasupra parcării din faţa blocului meu şi eu o priveam de sub o căciulă roşie cu urechi de blană. Am închis ochii şi i-am mulţumit şoptit pentru un zâmbet prea strălucitor şi dăruit din plin numai în nopţile cu lună plină. Pentru o voce şi un hohotit de râs ce îmi încântă sufletul. Pentru o noapte albă cu 70 de grame de wisky pe care le-aş fi băut eu şi multe aberaţii despre "femininul de la tren" (funny joke dată mai departe), gravitaţie şi zecimalele valorii ei, Stonehenge şi piramide, "laser, frate!", imponderabilitate şi unde-i susul sau josul universului, despre centrul pământului şi tancuri, unghii şi păr lung, Darwin cel renegat şi 2008 mai lung cu o secundă, relativitate şi romanii cu calendarul lor cu tot, despre testamente noi şi vechi, cobre, varani şi LHC, chitări şi plăci de vinil.
O noapte dominată de-o privire ce scânteia din aburi de vin alb şi bomboane de ciocolată cu alcool şi melodii recunoscute euforic şi cântate calm.
Am râs voios la gândul povestit ironic că te-ai putea visa visând un vis în care visezi şi să te poţi trezi de trei ori. M-am minunat de energie şi cât de bine luminează ea un om. M-am minunat de frumuseţe şi cât de bine face sufletului.
Afară aerul era răcoros şi primitor. Numele meu pe care îl rosteşte atât de rar a răsunat clar în liniştea nopţii cu lună plină.
Oana, uită-te la lună! Acum mă înţelegi?!

Musical Mood

I don't know how else to put this
It's taken me so long to do this
I'm falling asleep and I can't see straight
My muscles feel like a melee
My body's curled in a U-shape
I put on my best but I'm still afraid

Propped up by lies and promises
Saving my place as life forgets
Maybe its time I saw the world

I'm only here for a while
But patience is not my style
And I'm so tired that I gotta go

Where am I supposed to hide now?
What am I suppose to do?
Did you really think I wouldn't see this through

Tell me I should stick around for you
Tell me I could have it all
I'm still too tired to care and I gotta go

I get to go home in one week
But I leaving home in three weeks
They throw me a bone just to pick me dry

I'm following suit and directions
I crawl up inside for protection
I'm told what to do and I don't know why

I'm over existing in limbo
I'm over the myths and placebos
I don't really mind if I just fade away

I'm ready to live with my family
I'm ready to die in obscurity
Cause I'm so tired that I gotta go

Where am I supposed to hide now?
What am I suppose to do?
You still don't think I'm going see this through

Tell me I'm a part of history
Tell me I can have it all
I'm still to tired to care and I gotta go

Stone Sour - Zzyzx Rd.

What Musical Instrument Should I Play?

După o discuţie frumoasă cu Dina despre cântatul la chitară şi alta cu Pufy despre The Top Ten of Shredders of all time am făcut un quizz.

You Should Play the Guitar

You're very independent - both in spirit and in the way you learn. You can teach yourself almost anything, even if it makes your fingers bleed. You're not really the type to sit patiently through a music lesson - or do things by the book. It's more your style to master the fundamentals and see where they take you. Highly creative and a bit eclectic, you need a wide range of music to play. You could emerge as a sensitive songwriter... or a manic rock star. Your dominant personality characteristic: being rebellious Your secondary personality characteristic: tenacity

What Musical Instrument Should You Play?

Bury all your secrets in my skin...

(sursa foto)
Vreau să ningă cu fulgi mari şi pufoşi. Vreau să înnebunim parcul de pe Primăverii cu bulgări şi ţipete. Vreau să ne iasă aburi calzi prin fulare şi să ne degere degetele în zăpadă. Vreau să ne-nghete câte-o mână. Vreau să ne încălzim cu-o ciocolată caldă în T şi să îmi amintesc că numai iarna aveam norocul să mă îndrăgostesc. Vreau să îi spun că m-am jucat cu vorbele ieri şi totuşi nu eram sigură că vine. Vreau să recunosc cumva că am minţit spunându-i că n-am fost surprinsă văzându-l intrând. Eu doar speram şi nu ştiam cu siguranţă.
A început să ningă afară. Cu fulgi mici. Orbitul roz mi-a lipsit. Shampoo bubbles au fost motiv de fight între mine şi colegul meu. O floarea soarelui imensă îmi guvernează imaginaţia. Înnod o nouă brăţară de aţă din şapte nuanţe de maro. Maaro!!
Într-una din fotografii, ţinând o şurubelniţă albastră-n mână, încheietura mâinii drepte părea goală. Ce frază freaky, fără sens. 'Vin în două ore' vreau să fie mesajul pentru mine. De s-ar vedea macar o clipa prin ochii mei ar gasi puterea de care are nevoie si n-ar mai spune niciodata 'it's just not fair'. Mă uit la Badea. Ninsoarea s-a oprit. Efectul Lake House funcţionează. Am amintiri noi. Se schimbă sensuri. Ce frumos a fost ieri.

Primul semn că ţi-ar păsa...

Mi-am făcut un obicei în descrie pe blog senzaţii date de persoane... impresii, stări de spirit şi zâmbete cu efecte miraculoase. Sunt articole pe care le exagerez intenţionat şi sunt altele în care mă temperez pentru a nu speria pe nimeni.
Mi-am făcut un obicei din sinceritatea zilnică în faţa oamenilor pe care îi admir... le-o spun exagerat de des, le fac complimente şi îi laud necontenit. Vin momente când persoanele ce mă impresionează prin zâmbet, "that something" , privire şi glas să se sature de admiraţia mea... şi în acest caz se răcesc şi îndepărtează, eventually dorindu-şi-o din nou, sau poate încep să se obişnuiască să fie admiraţi şi încep să considere acest sentiment pe care mi-l inspiră ca fiind normal (nu e! e special!) sau sunt cazuri în care acceptă frumos şi modest complimentele şi-mi întorc o prietenie frumoasă. Prietenii neguvernate de reguli. Neconstante. Compatibilităţi sufleteşti. Stări de bine date de gândul existenţei celuilalt. De gândul fericirii celuilalt.
Mie sinceritatea îmi face bine. Spunând cu voce tare ce înseamnă fiecare în parte pentru mine realizez exagerarea sau nevoia de cuvinte noi. Pentru sentimente noi. Dar şi nevoia de a ştii de la fiecare în parte că le pasă. De mine. Sau măcar că admiraţia mea le-a devenit oarecum indispensabilă. Ca strălucirea nouă şi fără definiţie ce-o poartă-n ochi de când m-au cunoscut. Încrederea în ei, în fiecare.
Şi un prieten, nu demult, a refuzat a accepta a mea admiraţie ca fiind efectiv pentru el ci doar considerând-o fără ţintă propriuzisa şi doar intersectându-se cu el întâmplător. Placebo kind of feeling. Îmi reproşa lejer şi fără profunzime dureroasă că nu-ntelege ce aştept/cer/vreau. Dar, doar simţind ameninţat al său poate loc în fericirea mea, a mea admiraţie susţinută poate prin mai puţine complimente mi s-a dezvăluit puţin prea afectat. Scared.
A fost primul semn că i-ar păsa. De mine. Orice aş însemna eu. Atâta timp cât însemn ceva.
I'm easy am ascultat pe drum spre serviciu. Fericirea mea chiar e uşoară. Pentru cineva interesat să mă ştie fericită. Mailuri scurte de dor sincer cât am fost plecată. Nu mă aşteptăm. Mulţumesc. Sau sms-uri primite strategic în vamă, la ore multe diferenţă mă făceau să simt prezenţa altcuiva. Un singur sms de revelion. Scuzabil. Nu am trimis nimănui mesaje de felicitare. Azi mi-a sunat telefonul încontinuu de felicitare. Poate chiar le pasă.
Un prieten care mă cunoaşte ştie că indiferent de distanţă, status, legături şi jocuri online un sms frumos contează, oricât de mult aş urâ telefoanele mobile.
Adun simboluri în continuare. E ziua numelui meu. Nume proprii pentru mine azi. South Park, Depeche, Through glass, Amsterdam, Snuff, Lake House, Imre, Phoenix, Knokin' On ..., Viena şi digul de la San Benedetto del Tronto cu pisici...
Ce-ar fi să-şi pună-n cap să mă convingă că îi pasă? Greu! Ar trebui să mă privească-n ochi şi să o spună calm... îmi pasă...

Ceea ce tu nu ştii

O să mă ierţi de voi exagera. O să-mi zâmbeşti măgulitor şi o să-mi spui simplu şi sincer: am citit...
Am stare dramatică jucand al doilea act din alta viata. Pe scena unui teatru plin tu te-ai descurca... ştiu... eu nici cu rolul în mână şi pe canapeaua mea roşie nu aş putea să îţi întorc replicile dacă mă priveşti copilăresc cum faci de obicei... o să mă ierţi? O să consideri poate că articolul e prea invadator? Nu... îţi va plăcea şi-l vei citii de multe ori... desigur ştiu că îl aştepţi...
Ţi-ai recunoscut zâmbetul care îmi lipseşte în ultimul articol şi poate un pic orgolios şi poate un pic vrând să te asiguri că de-al tău zâmbet scriam m-ai întrebat ezitând. Şi pentru că o referire atât de mică la zâmbetul tău nu ţi-a scăpat între altele despre priviri ce au primit multe articole din partea mea am simţit parcă să mă justific...
Şi mi-a plăcut că m-ai oprit fermecător cum doar tu ştii să faci spunându-mi că dacă zâmbetul e-al tău restul chiar nu mai contează... sau nu te mai interesează (!?)... vezi nu am memoria ta selectivă... Îmi place cum îmi poţi cita cuvintele exact cum eu le-am spus în clipe atât de lipsite de importanţă.
Într-o piesă de teatru asta ar fi fost convorbirea la telefon... şoptită... noaptea târziu...
Unde eşti?
Ţi-am răspuns... Mă jucam cu amănuntele şi mă alintăm... e maşină parcată jos... Tu unde eşti?
Mi-ai răspuns...
Doamne ce aproape!
În patru minute sunt la tine!
Am tăcut câteva clipe...
I'm not alone...
Ştiu
But I could escape, I could run away... Would you run away with me?
Zâmbeai? Sau serios ai întrebat: Viena?
...yes... maybe... would you?
Anytime!
Cam siropoase gânduri pot să am. Asa e scena! Ştiu ne vom amuza copios împreună de ale noastre discuţii. De jocuri copilăreşti la unu noaptea fix. Ceea ce tu nu ştii e că azinoapte, la două ore jumatete după miezul nopţii ningea frumos cu fulgi mari... eu am fugit cum am zis... motorul rece făcea figuri... mergeam încet prin spatele blocurilor... în unul din ele dormeai... sau îl citeai pe Wilde spunând că "the only thing worth pursuing în life is beauty, and the fulfilment of the senses"

Moment de respiro si ganduri fara relevanta

(Sursa foto)
Am senzatia ca levitez deasupra vietii mele si ma privesc traind parca n-as fi eu. Parc-as vedea un film sau as citii o carte. Cu mine. Plictisitoare zilele astea. Nopti lungi si zgomotoase. Muzica tare si zgomot infundat de sarituri pe un covor un pic prea pufos. Bauturi fine si multe. Feliute de lamaie mirosind frumos. Niste ochi fara energie desi eram obisnuita sa-mi gasesc eu rezerve de energie in ei. Motiv de ingrijorare. Un zambet ce mi-a lipsit si inca imi lipseste. Motivul de ingrijorare persista. Ore de somn cu vise lungi si in culori. Incercari esuate de-a formula planuri pe anul asta nou. O fereastra de messenger depresiva. N-am mai pomenit asa ceva. O singura privire m-a socat la 12 noaptea. Si cred ca doar atunci am vazut-o sclipind. M-a deranjat cand incercam sa-mi formulez dorinta cu o intrebare copilareasca si naiva. Ce-mi suna si acum in cap. Si am uitat apoi sa-mi mai doresc ceva. Plutesc in stari incerte. Terapia cu somn si ciocolata exista si functioneaza! M-as ascunde. Mi-am amintit de "Run away with me". E actuala dorinta si mai accentuata. Ti-as arata Viena. Ti-ar placea. Cred ca am ramas acolo inca. De-aici senzatia de-absenta. Sau trei nopti strangand in brate un trup de femeie iubita. Intr-un secret impartasit in doua. Cea mai frumoasa femeie. Chiar le-am trait? Vocea amara si invidioasa, plina de minciuni fatale si imitatii ieftine a unei prietene imi confirma. Candva! Promit. Vom rade de nebuni. Si eu, si tu, si tu!