Mici excese de răutate mă răscolesc. Nu impulsuri de a face ceva rău ci doar bucuria aia un pic răzbunătoare când vezi că instinctul tău a fost bun, că oamenii răi şi-au primit răsplata, că oamenii buni care stăteau în cumpănă au realizat că aveai dreptate atunci şi acum...
Am respins şi îndepărtat categoric şi doar bazându-mă pe instinct oameni care nu m-au rănit ci doar au fost inconsecvenţi în sentimente declarate, care au inventat chestii urâte doar să rănească şi să manipuleze. Am păstrat lângă mine oameni care iubindu-mă mi-au făcut mult mai multe neplăceri fără intenţie decât un zvon sau o bârfă intenţionată şi mincinoasă. Dar care au fost buni, şi-au recunoscut sentimentul, stările şi au împrăştiat gânduri bune.
Mă uit în urmă şi zâmbesc. Oameni răi şi urâţi, oameni goi, fără substanţă, uşori şi frivoli, mincinoşi şi orgolioşi, meschini şi fără principii şi care într-un final au pierdut toate măştile. Poate în trecut i-am arătat cu degetul şi mi-a părut rău, poate i-am respins prea brutal şi nu meritau pentru o fază minoră. Iată, respingerea mea este pentru ceea ce aţi devenit acum, pentru urâţenia sufletului vostru care e evidentă pentru toată lumea acum.
Şi n-am pus atunci pe nimeni să aleagă, n-am încercat să conving pe nimeni despre ce sunt şi cine sunt sau ce sunteţi şi cine sunteţi voi. În timp, vă cerne sinceritatea, interesul şi profunzimea sentimentului.
Acum, eu, lângă mine, am oameni faini. Aceiaşi. Oameni destepţi şi speciali.
Drumul vostru e pustiu şi fără întoarcere, zâmbetul vostru e fals şi vă doare şi pe voi. Ne invidiaţi în continuare prietenia indestructibilă, zâmbetul comun şi aprecierea celorlaţi.
Voi ar trebui să vă citiţi singuri discursurile patetice pentru că meritaţi din plin fiecare cuvânt şi ar trebui să vă gândiţi la motivul pentru care lumea vă priveşte sceptic. Apoi să număraţi în gând lacrimile provocate de mârşăvia voastră.
