Drept pentru care

IPR mi-a guvernat auzul aseara. Cu doar doua melodii. Mi-au placut, drept urmare o sa imi mai!
Ador manusile fara degete, drept urmare am.
Urasc transportul in comun, drept urmare n-am???
House are un ochi foarte albastru pe o cana nu prea albastra, bleo deschis i-as spune. Am.
Doamna de la 'magazinul de muzica' mi-a zambit. M-a recunoscut pesemne. Stie ca toti clientii ei care vin dinspre magazinul meu au intrat la mine si au intrebat unde e magazinul Muzica. Sau poate clientii mei ce vin din partea cealalta intra la ea si intreaba de magazinul de cadouri personalizate. Ma fascineaza globurile disco din vitrina ei si milioardele de chitari atarnate de tavan. Drept urmare n-am si am avut!? Sau o sa?
Deja ati observat pesemne ca acest post nu-i scris cu diacritice. Am vrut (zambind in gand) sa ma solidarizez cu cineva ce se plangea de prea multi 'ă' in limba romana. Doar azi. Drept urmare.
Femininelor, nu-i asa ca daca ati lipsit de la scoala/cursuri/serviciu cateva zile, un gest cliseu de genul 'frezii primite prin curier acasa' sau 'frezii ce v-asteapta sa reveniti in mediul comun' va lichefiaza interiorul? O sa-i ofere! Drept urmare o sa-mi povesteasca.
Sticluta de snaps, ceai slab alcoolizat, geanta personalizata de Puf (THE Puf) si suvite de par ondulate frivol. Drept pentru care I R hapi.
Poze cretine, muzici bizare si stari de om indragostit. Drept pentru care-s vulnerabila prea!


Implant Pentru Refuz - Simplu si Greu
Asculta mai multe audio Muzica »



Implant Pentru Refuz - In interior
Asculta mai multe audio Muzica »

"a worthy moral, intellectual and emotional challenge"

Movie viewers, who are rarely required to strain their thought processes, will find "The Reader" a worthy moral, intellectual and emotional challenge. A thoughtful and plausible examination of guilt.

Am văzut aseară The Reader şi mi-a plăcut mai presus de cuvinte. Am avut lacrimi în ochi de la început până la sfârşit. "To the uninitiated, the film will be a harder sell." spuneau site-urile şi le dau dreptate. Acum abia aştept să citesc The Reader, cartea şi să prelungesc senzaţia filmului. Văzusem săptămâna trecută The Curious Case... şi nu am putut scrie despre el. Mi-a plăcut, dar ca şi top senzaţie nu a fost povestea sau prestaţia ci mi-a rămas în minte cât de bine arăta Brad Pitt pe motocicletă în a doua jumătate a filmului. Şi o atât de superficială consideraţie nu e motiv de laudă. Apoi am văzut Slumdog... care deasemenea mi-a plăcut. Deosebită idee. Şi-atât. L-am văzut şi nu l-aş mai revedea. Nu am de ce. L-am digerat şi mi-a dat tot ce putea filmul ăla. The Reader cred că m-ar răscoli de fiecare data când l-aş vedea.
Michael Berg, "Kid" cum îl alintă Hanna, are 15 ani şi putem vedea atât de sensibil şi frumos cum toată povestea de-o vară îl maturizează încet încet. Am fost fermecată de cum i se transformă zâmbetul, gesturile şi declaraţiile în braţele unei femei ce are de două ori vârstă lui. Şi-apoi procesul aduce atâta dramă-n povestea lor şi te face să simţi atât de puternic cum alternează sentimentele lui Michael, cum ajunge la concluzii atât de importante pentru el, pentru ea şi-atât de neimportante pentru toată lumea, cum înţelege el că a ei condamnare vindecă, cum înţelege ea că a sa moarte vindecă.
David Kross mi s-a părut că seamănă cu Heath Ledger, iar Kate Winslet e genială în filmul asta.
Îşi merită nominalizări, Oscaruri şi-aplauze.

http://www.jewishjournal.com/
http://www.imdb.com/

To want is to buy but to live is to die...

Şi cunosc pe cineva căruia titlul ăsta o să-i sune bine. Şi-ar putea vorbi ore întregi despre cât de adevărat este titlul şi de ce crede asta. Şi-apoi ţi-ar argumenta cu un discurs într-o engleză frumoasă şi încrezătoare, relaxată şi moale. Dacă tot ai avea puterea să te arăţi confuz sau neelucidat ţi-ar desena scheme doar de el ştiute, cu seriozitate şi vorbind din experienţe ce te face să crezi că le-a trăit. Şi-apoi ar concluziona simplu şi frumos că el simte.
Cunosc pe altcineva căruia titlul i s-ar aplica aşa cum îl înţeleg eu. E genul de persoană ce trece prin stări de need, want, can't buy, desire, buy şi eu aştept, încă aştept să ajungă la starea de live... O stare însă i-o recunosc ca fiind inventată special pentru el: smile. Păcat că a sa prezenţă e atât de rară, lately.
Şi-apoi fără nici o legătură cu titlul mai există cineva.
Ce-ar fi să ne putem juca pe casa de marcat?
Promit să nu mai roşesc următoarea data când te pipăi în căutarea imensului cub plin de gumite care nici măcar nu-mi plac!
Nici titlul meu de azi nu-mi place!
Am primit ieri primăvară într-un mail drăguţ plin de culoare şi sunete ce m-a şocat cu un motan mare şi portocaliu. Îmi plac motanii mari şi portocalii. Au ceva garfilzii ăştia în culoare sau înfăţişare, un fel de amestec de lene şi indiferenţă, de alintare şi comoditate ce pare să îţi vindece din start agitaţia.

"...şi Dumnezeu are depresii..."

Probabil era momentul pentru o depresie. Dacă gerul din ultimele zile n-a reuşit să bage o răceală-n organism, a reuşit să bage-n suflet. Mi-e rău. Mă încordez să refuz stresul. Mă chinui să resping motivele stresante şi-ajung să mă stresez încercând să fug de stres. O vreme atât de urâtă că ăsta nu are cum să nu te atingă. E uscat şi ger, e întunecat şi bate vântul tare. Îmi vine să ţip să fiu lăsată în pace. Poate am muncit prea mult şi mi-am luat doză necesară de spaţiu propriu prea rar. Deci, ca remediu natural, recomandăm vestita canapea roşie şi parfumul familiar al ceaiului cu lămâie. Şi o pisică m-ar putea salva. Am văzut eu într-un film. Şi-o ceartă groaznică cu isterii şi gesturi memorabile e funcţionabilă mai tot timpul. Pentru că e punctul final. De-acolo te întorci spre tine şi spre ce poţi, ce vrei, ce simţi.
Soba arde degeaba. Hainele le simt incomode. Mi-e frig în mine. Bizar, mă chinui să plâng şi mă strâmb ciudat şi îmi strâng ochii ca şi cum mi-ar şiroi lacrimi şi totuşi nu. Pedeapsa că să fie supremă nu pot nici să plâng.
Cu ultime puteri îmi derulez un film ca un rămas bun înainte de a cădea: un gând bun şi-un zâmbet înţelegător pentr-un prieten ce prea pluteşte pentru a ne vedea frustrarea, o ciufulire blândă şi-un sărut pe obrazul stâng al cuiva ce într-un colţ de suflet cred că m-ar putea salva de orice depresie şi din orice motiv cu doar un zâmbet, şi-apoi o plecăciune adâncă în faţa unei amintiri atât de vechi şi-atât de reale ce azi s-a smuls dintre propriile teste de schizofrenie acută pentru a fi arhanghelul Mihail şi-a decreta cu simplitate: "...şi Dumnezeu are depresii..."
Ma joc cu termeni si depresii...

Cafeaua-i rece, aerul e ud si migrena insistentă...

Sunt momente în viaţă când întâlneşti oameni surprinzători, neaşteptat şi brusc. Şi le recunoşti sclipirea compatibilă cu a ta. Ei riscă să te captiveze şi fascineze în aşa hal încât cu voia ta ajung să-ţi domine viaţa ta interioară sau cea socială. Cred că asta aşteaptă fiecare dintre noi. Omul cu sclipirea compatibilă care să ne dea peste cap universul ordonat şi să ne amestece întreg sistemul de valori. Dar şi ei sunt doar oameni. Şi oamenii vin şi pleacă. Sau rămân şi se transformă.
Dacă ai întâlnit până acum oameni surprinzători şi care ţi-au tulburat apele, conştient sau inconştient, aştepţi următoarea furtună. Ţi-o doreşti sau poate chiar o cauţi.
Dar căutarea poate fi riscantă. Poate fi o amestecătură de Fata Morgana cu efectul Placebo şi care să lase golul mai mare în urma iluziei de umplere. Ca un joc de puzzle cu o singură piesă lipsă. Şi o găseşti. E exact forma care îţi trebuie. Dar mult, mult mai mică. Sau poate nu continuă desenul şi nu-l întregeşte. Deci e degeaba!
Şi-apoi te mulţumeşti să speri în existenţa oamenilor speciali. Sau creşti şi-nveti s-aduni senzaţii din orice. Devii mai înţelept, şi-nveti să-ţi exploatezi slăbiciunile şi plăcerile, să-ţi intensifici pasiunile şi adorările, să întregeşti puzzle-ul cu forme create special de tine.

Cuburile Angelei si-o leapsa

M-am bucurat atat de tare (desi nu cunosteam intentia si am aflat intamplator) ca a mea rubrica in care va aratam frumoase scrieri ale Angelei si ma gandeam necontenit ca se vor termina candva, a contribuit cumva la nasterea blogului cu acelasi nume pe care chiar Angela ne va incanta cu o vorba buna, sfat sau sentiment...
Si-acum o leapsa de la ea:

SUNT foarte usor de facut fericita
AS VREA "... a warm bed, a kind word and unlimited power..." glumeam, desigur... sa iubesc mai des...
PASTREZ orice ma face sa retraiesc in amintire o senzatie frumoasa... oracole si caiete de amintiri, desene, post-it-uri mazgalite, colectii intregi de servetele, note de plata, scrisori, ambalaje, ticuri verbale si semne ciudate, carti si autografe, ziare vechi si maimutoi de plus.
MI-AS FI DORIT sa fi stiut mai multe, cred...
NU IMI PLACE cat de putin traiesc pisicile si replica/raspuns "prea tarziu!"
MA TEM de intuneric, tunete si lipsa dragostei
AUD si inteleg mai mult decat se rosteste
IMI PARE RAU ca exista lucruri pentru care imi pare rau
IMI PLAC clipele in care iubesc
NU SUNT violenta niciodata, isterica aproape deloc sau cu picioarele pe pamant ...
DANSEZ sau nu...
"NICIODATA nu-i prea tarziu" as vrea sa fie adevarata...
RAR, dar intens si total!
PLANG des dar nu in public...
NU SUNT INTOTDEAUNA inteleasa dar sunt intotdeauna invidiata...
NU IMI PLACE DE MINE mai tot timpul dar supravietuiesc...
SUNT CONFUZA cand sunt copiata si imitata...
AM NEVOIE permanenta de dragoste
AR TREBUI, ar fi trebuit si o sa trebuiasca... si ce daca!
Si sa vedem ce sunt sau nu sunt, ce-ar trebui sau au nevoie: Dina, Cip si Softcrate

Prima şi-a doua parte.

(sursa foto)

Partea I - Ticket to Heaven

Două zile pline de iarnă în toată splendoarea ei: zăpadă pufoasă, ninsoare deasă şi ireal de frumoasă, brazi troieniti, dealuri asaltate de chicoteli şi saci de plastic, bulgări reci şi forme ciudate în zăpada proaspătă şi neatinsă.
Visez. Stresul, semnalul la telefon, wireless-ul sau criza mondială lipsesc cu desăvârşire. De fapt, aici, nici nu există cu adevărat.
Am fost la munte, acolo unde există doar:
*seri în miros şi zgomot de lemn ars, foşnet de pagini de carte întoarse leneş, pahare de ceai cu rom şi-o ciorbă bună gătită pe plită şi-nnebunindu-ne cu aroma...
*nasuri roşii, obraji îngheţaţi, zăpadă pe gene şi zâmbete strălucitoare, vânătăi, tăvăleli în mormane de nea şi rostogoliri pe pârtie în hohote de râs...
*muzică-n surdină, exces de Phoenix fredonat, pereţi de lemn curat, uşi care scârţâie familiar şi turtă dulce cu miere de albine şi ciocolată;
*fulare şi mănuşi atârnate pe colţuri de sobă fiebinte, bocancii uzi la gura sobei şi aşchii de lemn ce miros a copilărie.
De-abia acum sunt deplin pregătită să las iarna asta să plece. Acum sunt gata pentru primăvară!

Partea II - Behind Those Eyes

Bizare situaţii mă fac să oftez. Instinctul mă trădează. Oameni şi cărţi.
La penultimul SDC am luat o carte. Citisem fragmente şi mi se păreau geniale. Citisem o părere ce desfiinţa cartea şi autorul, ceea ce m-a făcut să vreau să o citesc să-mi pot argumenta plăcerea. Am vrut să citesc acea carte convinsă că o să îmi placă mult şi că o să-mi pot exprima punctul de vedere opus celui exprimat atât de dur. Greşeală! Cartea nu mi-a plăcut. Ah! Şi chiar de n-aş putea califica atât de rea această scriitură totuşi nu-mi plăcu! Deloc! Şi mă văd nevoită a semna la critica defavorabilă!
La ultimul SDC (cel de aseară) am primit o carte. De fapt fu după SDC. Îmi place să cred că nu era o carte pentru SDC. Era o carte pentru mine. Şi nu e chiar ok să cred aşa pentru că iarăşi îmi urăsc înstinctul ce pare a eşua lamentabil în ultima perioadă. Şi aş fi vrut să-ncep cartea şi să o urăsc după primele zece pagini. Sau măcar să-i recunosc o anumită valoare şi să o pot cataloga că nefiind pentru mine şi spiritul meu. Pentru a putea nega recomandarea la o următoare întâlnire. Să pot aruncă în faţă celui ce mi-a recomandat-o reproşul că nu m-a analizat destul sau poate m-a perceput greşit. Dar nu am cum pentru că deja iubesc cartea. Şi e destul
de profundă încât să mă facă să mă pierd în imagini şi să mă întorc câteva pagini în urmă pentru a reciti şi-apoi să rămân uimită că am citit puţin din ea deşi credeam că sunt aproape de suta de pagini. Şi e destul de uşoară ca să o pot citi toată noaptea doar la lumina spotului de la noptieră şi să nu-mi încurce gândurile ci doar să mă facă să visez puţin mai frumos spre dimineaţă.
Şi iată ce se întâmplă când înstinctul meu doarme. Am citit Viaţa pe un peron a lui Paler convinsă că o să îmi placă şi am urât-o, oricâte fragmente geniale are! Mi-a dat o stare rea şi sumbră. Citesc acum Foc, Anais Nin şi ameţesc doar când pun mâna pe carte. Mi-aş fi dorit să nu îmi placă. Dar îmi!

Gânduri diabolice

Exagerări de zece noaptea sau culmea pesimismului în dialogul a doi oameni optimişti.
(Ea căutând în geantă):
Ah! Pastilele...
Ce pastile...
Pastilele mele de migrenă... am câteodată migrene groaznice... (apoi zâmbind ironic) am o tumoare pe creier şi-mi dă migrene groaznice... eventualy voi muri...
...linişte...
Glumeşti cu tumoarea, nu? (de-a dreptul îngrijorat) Nu ai nici o tumoare, nu?
Păi am migrene! Groaznice! (Râzând) ... şi sclipiri de geniu... de la ce crezi?
... linişte...
(Ea râzând)
Nu mai am mult de trăit... de asta fac nebuniile astea în ultimul timp...
(El e mut... nu ştie ce să zică)
Hai, măă, nu fii aşa... odată mă vei pierde cumva... şi ce preferi? Să mă pierzi ştiind că te iubesc dar mor subit şi dureros răpită de-o tumoare sau vrei să ştii că-s sănătoasă şi bine merci dar nu te mai iubesc şi nu mai vreau să te mai văd vreodată??
(El de-a dreptul speriat...tace... se foieşte. Dac-ar fi avut trei puncte le-ar fi pus. Să scape de două variante macabre. Se linişteşte şi reduce totul la un punct.)
Nu vreau să te pierd. Punct!

O lună plină, o cafea cu lapte şi o bomboană.

O lună plină ce mi-a dat dureri de cap. Sau de la bere? Sau poate vinul? Cafeaua sigur nu-i de vină dar nici n-a reuşit să mă trezească. M-am speriat de-o ploaie ca de vară cu tunete gălăgioase şi fulgere orbitoare. Sau invers. Am fost îngrijorată de oameni ce-ar trebui s-ajungă acasă pe-o ploaie atât de nemiloasă. Dar mi-a trecut lejer. Şi-apoi m-a deranjat un dor ce îl credeam ca vindecat. E prima lună plină conştientizată fără al sau zâmbet binefăcător în preajmă. Şi-o simt, ciudată lipsă, intenţionată ca fiind. O fi?
În fine, loc va fi oricând în ale mele stări de spirit pentru discuţie abstractă, zâmbet placebo şi amplificări bizare de senzaţii.
M-am dus exact în locul unde la ultima lună plină stătea cu ochii sclipitori în sus şi mă atenţiona să o privesc. Şi-am fotografiat-o!

If you jump off a bridge I'll be there saving your retarded ass!!!

Îmi pare rău că nu eşti my best friend... Dacă ai fi ar trebui să intrii în clişeu.
Cineva care ne-a văzut împreună ne-a întrebat dacă suntem "surori". Altcineva m-a catalogat ca fiind în clasa a 11-a şi pe el l-a întrebat ce meserie are. Un amic "cretin" (afectuos vorbind) ne atribuie gânduri imorale şi ilegale. Din invidie, zic. Alt bun prieten se simte exclus şi poate chiar îi pare rău că ne-a făcut cunoştinţă. O pietena exuberantă concluzionează zâmbind că ce îmi place mie îi place şi lui şi invers. Un "boem şi cinic" coleg ne analizează profund şi ne cataloghează pertinent ca best friends. Şi toţi ne invidiază. Şi totuşi...
Prietenii cei mai buni pot sta fără să vorbească fixând un ceas digital ce-şi schimbă minutele şi doar simţindu-se bine în compania celuilalt sau pot vorbi la telefon minute întregi despre diverse. Prietenii cei mai buni îşi ştiu garderobele pe de rost (spunea un site). Aprob.
Când unul zâmbeşte, şi celalat zâmbeşte orcat de supărat ar fi. Când unul plânge, şi celălalt va plânge.
Sentimentul frumos, blasfemic şi exagerat de la "Când te-am întâlnit mi-a pus Dumnezeu mâna în cap" până la " Dumnezeu stă în poziţia lui Buddha în capul meu" e reciproc. Şi e rewarding să îşi atribuie toate lucrurile extraordinare ce li se întâmplă în ultimul timp, unul celuilalt.
Prietenii cei mai buni zâmbesc stupid la amintirea glumelor comune. Şi-apoi îşi povestesc. Se culturalizează reciproc. Îşi fac reproşuri din cele mai ciudate că apoi să se complimenteze cel mai profund posibil. Tot ei ascultă muzică la o singură pereche de căşti împreună deşi device-urile lor separate reproduc acelaşi playlist. Şi se pot plimba cu drag prin ploaie. Sau prin soare.
Prietenii cei mai buni bârfesc exagerat, îşi împrumută principii şi preferinţe de tot felul şi pentru ei nu există întrebări ce nu se pot pune. Pentru că ei îşi permit orice.
Dacă tu ai fi prietenul meu cel mai bun, eu ar trebui să mă bucur de indragosteala nouă şi frumoasă pe care ţi-o citesc în ochi şi poate chiar să ţi-o fi dorit cumva. Dacă ai fi prietenul meu cel mai bun te-ai supăra alintat când aş ştii toate bancurile pe care ai vrea să mi le spui şi mi-ai recunoaşte dreptul de a recita de fiecare dată "ţi-am spus eu!?.
Dacă ai fi prietenul meu cel mai bun ar trebui să te recunosc în descrieri online şi să mă văd pe mine, cu mândrie, între rânduri.
Dacă tu ai fi prietenul meu cel mai bun ar trebui să mă accepţi aşa cum sunt şi să-mi respecţi sentimentele şi fobiile şi poate să încerci să mi le vindeci cu naturaleţe, să fii spontan şi copilăros atunci când eu sunt şi serios atunci când situaţia o impune. Să-ncerci să îmi oferi ce simţi că mi-aş dori să-mi amintesc cum e. Banal precum o plimbare cu autobuzul sau o piesă de teatru. Profund ca o degustare din cele mai ciudate cafele într-o cafenea serioasă. Protector ca o alungare de cerşetori mici şi negri. Serios ca o invitaţie la un concert rock anunţat de un afiş ce ne-ar ţine prizonieri într-un pasaj. Nebun ca o cinste cu bere Stejar într-un club unde ai juca la playstation dorindu-ţi susţinerea mea morală.
Dacă ai fi prietenul meu cel mai bun ne-am putea alerga prin supermarketuri cumpărând/căutând/recomandând de la dvd writere şi suporturi de cd-uri în formă de butoi până la dvd-uri cu gay karaoke, cutii de tablă nefolositoare şi beţişoare de urechi, animale de pluş care cântă dând din urechi sau doar având ceva bile grele în părţi dorsale, căşti mici şi negre şi genţi hippi pentru al meu laptop.
Dacă ai fi prietenul meu cel mai bun am pierde ore hoinărind pe străzi, râzând nebuni de cizmuliţe roşii, mergători cu leoparzi strălucitori, babute care joacă la aparate de poker şi oameni îmbrăcaţi în trening "ce stau să izbucnească-n sport".
Dacă ai fi prietenul meu cel mai bun, probabil, ţi-ar fi frică să nu mă fure o altă prietenie şi mie mi-ar plăcea încruntarea şi încordarea ta când ai simţi ca mi se oferă ce tu nu mi-ai oferit vreodată. Şi bucuria copilărească a tampeniilor pe care le facem în tandem. Şi relaxarea secretelor comune. Chill! I'll always be your friend because I know too much!

De la vin, de la alb, de la apă sau de la minerală.

M-aşteaptă o lună grea. Zâmbesc. Luna cadourilor, oricare ar fi ea calendaristic sau nu. Decembrie sau februarie martie. Deoarece confecţionez cadouri. Frumos gând, aş zice. Simt nevoia de evadare şi odihnă. De lenevire somnoroasă-n pat cu-o carte-n mână. De raze chinuitoare de soare ce răzbat prin rulourile trase.
Vreau să îmi sune telefonul şi să mă bucure gândul. Să zic un bună slab şi-aproape adormit.
Nu vreau să scriu despre cartea ce-am terminat-o şi ce filosofii frumoase mi-a dat.
Nu vreau să-mi ordonez şifonierul cu haine. Ar arată urât nedezordonat.
Vreau frezii albe şi cireşe coapte. Un bol întreg. Din ambele.
Mi-e ciudă pe gânduri precum c-ar fi prea târziu. Pentru ceva, orice.
Zâmbete cunoscute, zâmbete noi şi zâmbete ce încă îmi lipsesc. Deci lumea îmi zâmbeşte.
Se nasc de niciunde pixuri cu puteri magice. Loiale le-am numit.
Vreau să mă ascund duminică cu-o carte nenceputa şi-un gând bizar de nenteleasa. Şi ceva "d" pe noptieră. Un grep.
Îmi iei un grep?
Mansarda adolescenţei mele în seara asta mi-a demonstrat că încă mă cunoaşte, iubeşte şi aşteaptă. Doar podul ce o prelungeşte pare mai înţelept.
Baloanele de săpun ascund un secret al numărului lor.
Am citit un blog care mi-a placut. Si-un altul.
M-au fericit zilele astea: un mail şi două poze, un bilet de autobuz, un mochacino, o privire fantastic de frumoasă, o melodie, o altă melodie, o promisiune, o declaraţie, un vis, atingerea unei mâini, o casă veche şi o amintire.

Post inevitabil despre bloguri în care voi abuza de termenul de blog.

Fără mare plăcere scriu acest post. Cred că la un moment dat fiecare bloger ajunge la concluzia că trebuie să îl scrie. Poate ca un disclaimer sau poate ca o explicaţie sau cine ştie cum sătul de-atâtea denigrări şi înjurături primite. Am blog. Sunt bloger. Am un blog personal ceea ce înseamnă că, pe lângă faptul că sunt cel mai aproape de definiţia şi destinaţia unei astfel de unelte cum a fost ea iniţial concepută, scriu diverse articole, cu subiect sau fără, cu interes general sau fără, cu şi despre mine, cu şi despre cine vreau şi simt eu să scriu. Nu am target. (sic!) Nu am limite (poate de bun simţ şi poate limitele mele de interes personal ca să zic aşa). Acesta este blogul meu personal, este ziarul meu gratuit despre nimic cu răspândire de la mică la foarte mică, este o fiţuică mâzgălită după bunul meu plac lipită pe-un stâlp undeva mult deasupra nivelului ochilor ca să fiu sigură că dacă chiar vrei să o citeşti trebuie să faci puţin efort şi nu îţi bag cu forţa aberaţiile în retină tocmai din acest motiv. Îmi place ideea de a avea blog, îmi place ideea de a scrie pe blog, îmi place ideea că cineva citeşte ce am scris. Nu urmăresc ceva anume având un blog. Scriu constant undeva la mijloc între ce-i considerat rar şi des. Nu sunt coerentă în subiecte şi taguri şi nici nu cred că aş putea fi. Nu ştiu foarte multe despre fenomen în sine dar învăţ pe parcurs. Nu înţeleg încă termenul asociat unor bloguri şi anume "de nişă". Îmi place ideea de a-ţi face publice gândurile şi ideile, binenteles cele pe care simţi că vrei să le faci publice. Majoritatea blogurilor care le citesc sunt bloguri personale deşi şi încadrarea asta este vagă. Şi preferinţa de răsfoire e doar e o chestiune de gust în a alege blogurile pe care le citeşti. Sunt oameni care povestesc, la fel ca mulţi alţii, cum s-au trezit, cum şi-au băut cafeaua şi cum şi-au început ziua de muncă. Un mare nimic monoton care ni se întâmplă tuturor. Dar ei îl pot povesti atât de frumos încât dau stare de bine. Şi o dau povestind despre orice alt nimic din viaţa lor familiar şi noua celor ce-i citim. De aceea blogurile personale există şi unele au atâta succes. Pentru talentul de povestitor al celor ce le deţin şi implicit pentru starea de bine ce o dau cititorilor lor. Există prea multe bloguri despre nimic! So what? Să fie exact câţi oameni sunt. Fiecare cu acelaşi nimic povestit în stilul propriu. Ne trebuie mai multe bloguri specializate!(pr, marketing, advertising....) Pentru? Aveţi vre-o meserie comună, domeniu comun (job/carieră în speţă) de interes? Adunaţi-vă la un loc şi scrieţi despre ea/ele. Nu! Scriem toţi despre exact acelaşi lucru, în aceeaşi exacţi termeni (de specialitate, binenteles), cu exact aceleaşi principii enumerate (pentru că alea există ca şi teorie), cu exact aceleaşi surse citate, dar fiecare pe blogul lui, să fie clar! Aici am exagerat de amorul artei. Scuze! Deja mi-e frică să public postul ăsta. Nu am nimic cu blogurile politice sau de satiră politică pentru că-s diferite şi permit ideii personale să răzbată. Nu am nimic cu blogurile mondene sau de ştiri. Funcţionează pe principiul ziarelor şi revistelor. Dar blogurile la limita extremă a limbajului de lemn,care ne sfătuiesc greoi de citit cum să comunicăm şi să ne, cum stă treabă cu imaginea şi toate astea amestecate cu noua modalitate de comunicare numită blog şi cu un ton superior sunt enervante. Sper să nu-mi sară toţi în cap acum. Nu vreau să jignesc efectiv pe nimeni ci e doar o reacţie de autoapărare pe care-ncerc să o explic. Am citit bloguri despre cum ar trebui să fie un blog urmând principii demonstrate şi ce ar trebui să conţină şi sub ce formă dezapreciind din start blogurile personale despre nimic tocmai din principalul motiv că sunt despre nimic. Un blog interesant este un blog ca al lor plin de lucruri utile şi interesante despre ce ar trebui să ai pe un blog. Nu vă sună ceva rău?! Şi vestita contrazicere-n idei ar fi că eu sunt în targetul lor pentru că am blog şi ei scriu sfaturi despre cum ar trebui să mă comunic şi să comunic cu ajutorul blogului şi mă desfiinţează aberant zicând că blogerii ce scriu despre nimic oricum nu fac parte din targetul lor. Sunt doar idei desprinse din câteva articole. Şi am reacţionat. Nu toţi sunt la fel.

Va rog să mă iertaţi. Sunt inofensivă de felul meu. Şi-mi place blogul meu frustrat. Zâmbet.

Leapşa cu poza

De la Alice:

1. al patrulea folder din folderul cu poze … (My Pics/Munte Bran)
2. aleg a patra poza …
3. descriu poza, adică:In vara, se vede unde, eu ma oglindesc in oglinda ca sa zic asa, si tot oglindita in geam, de data asta, este si pisica Nouneim (botezata chiar aseara)
4. leapşa o fură 4 persoane (Ati auzit, paatru personee?!! Furati-o!)

Sunt a lor exact cat ei sunt ai mei.

Ce minte încâlcită pot să am!
Am să amestec o poveste despre o gaşcă ce s-a numit pe rând "Dream Team", "Gaşcă debilă" şi-acum Team B (deşi suntem cam mulţi în comparaţie cu un biet Kenny) cu-o melodie ce-mi dă musical mood astă seară The Killers - Read My Mind.
Ei sunt cei ce se-adună spontan şi zgomotos. Tac din când în când filosofic. Pentru prea puţin timp. Împărăţia Lizului şi chiar grota acesteia cu canapele roşii şi mai rar câte un club zgomotos găzduieşte hohote şi aberaţii atât de imorale şi ilegale cum le-au categorisit de comun acord. Întotdeauna sunt de comun acord. Chiar şi când unii vor să se răfuiască în parcare cu furculiţe şi alte asemeni arme. Destul de des în cursul unei singure zile.
"On the corner of Main Street"
Niciodată nu lipseşte bârfa. Râd vesel de coincidenţe stranii şi-şi recomandă prieteneşte muzică de ascultat în stări diverse. Îşi dau sfaturi doar de dragul de a le da.
"Just tryin' to keep it in line/You say you wanna move on and/ You say I'm falling behind"
Se respectă şi se analizează. Se plac. Figuri noi vin şi pleacă. Rămân doar cei ce insistă şi reuşesc să treacă de nebunia ce-i păzeşte. Împart secrete din priviri, se înţeleg fără să-şi vorbească, îşi simt stările de la kilometri distanţă şi se ascultă unii pe alţii cu plăcere. Adună amintiri şi confidenţe cu fiecare zi sau noapte ce trece.
"The good old days, the honest man;/The restless heart, the Promised Land/A subtle kiss that no one sees;/A broken wrist and a big trapeze"
Împart orice şi tot. Îşi dăruiesc unii altora zâmbete şi atacuri la orgolii, ghiocei şi mere mari şi dulci, limuzine şi paduri cu Opeth, ciocolată şi Hubba Bubba roz, shampoo bubbles şi desene. Schimbă random între ei ochelari de vedere, curele şi centuri, ţigări şi sticlele de bere, cabluri de date şi cărţi.
"Oh well I don't mind, if you don't mind/'Cause I don't shine if you don't shine"
Îşi creează dependenţe ciudate unii de alţii. Unul e soft şi hipi azi şi altul black pentru ca mâine alţii să se contrazică-n stări şi câteva principii. Unii fumează, alţii nu, altul poate, alta deloc. Unul iubeşte, alta nu, alţii poate, altul deloc.
Depresii şi situaţii criză le au, le simt şi-apoi le depăşesc atât de curajos şi împreună. Pentru că nici unuia nu-i este teamă să spună că îi pare rău. Şi-apoi, deasupra tuturor gesturilor, instinctul este cel care primează.
"It's funny how you just break down/Waitin' on some sign/I pull up to the front of your driveway/With magic soakin' my spine"
Inventează cuvinte noi şi gesturi doar ale lor. Sunt geniali şi frumoşi. Se confesează fiecăruia în parte ca mai apoi versiunile să se suprapună şi-treaga gaşcă să poată să tragă o unică şi profundă concluzie comună. Experienţă unuia sau altuia devine sfat sau chiar experienţă comună a celorlalţi. Doar din încredere.
"The teenage queen, the loaded gun;/The drop dead dream, the Chosen One/A southern drawl, a world unseen;/A city wall and a trampoline"
Sunt zile când se reneagă unii pe alţii, când ale lor stări sunt amplificate şi contradictorii, când orgolii se ciocnesc zgomotos în aluzii transformate peste noapte. Sunt dăţi când se resping bizar fiecare ţipându-şi sus şi tare suprema ciudăţenie. Şi îşi promit în gând o despărţire definitivă dată de nervi, de transe şi de spooky dreams. Şi-apoi un gest, un zâmbet, o coincidenţa sau doar o fire mai puternică i-aduce iar grămadă punându-i să îşi recite frumos reproşurile ruşinoase ce se transformă brusc în aceleaşi râsete şi aberaţii, gesturi cretine şi-amuzante, stare de calm şi filosofie.
"Slippin' în my faith until I fall/You never returned that call/ Woman, open the door, don't let it sting/I wanna breathe that fire again"
Partea frumoasă e că toată povestea mi se aplică şi mie ca şi fiecăruia dintre ei. Pentru că ei suntem, de fapt, noi.
"Oh well I don't mind, if you don't mind/'Cause I don't shine if you don't shine/Before you jump/
Tell me what you find when you read my mind"
Put your back on me
Put your back on me
Put your back on me



The Killers - Read My Mind
Asculta mai multe audio Muzica »

Later(in the night) Edit: un fel de erata: s-a numit "drimtim" iar in loc de furculita ca si arma preferata de bataie in parcare era de fapt o presa de usturoi! Termenul "sensiblitofil" nu si-a gasit locul in aceasta poveste. Dar este tot din ea!