O altă Liz...

Pe 28 ianuarie vreo 7 ani la rând sărbătoream aniversarea unei relaţii... care nu a mai apucat şi a opta aniversare... şi totuşi iată că încă îmi amintesc cu drag şi zâmbet de om, de ani, de căţelul imens de pluş primit în dar ultima dată şi pe care scria "free dog" , de ceea ce însemna Fructul Soarelui pentru noi, de scrisori, telefoane şi de ceasul făcut cadou într-un pahar cu apă la 16 ani, de gusturi muzicale, cluburi şi gaşca de prieteni şi de minunatele petreceri. Îmi aduc perfect aminte emoţia cu care îl vedeam că mă aşteaptă în staţie la farmacie şi îi zăream geaca de departe sau cât de conştientă eram de mâna lui care o strângea pe-a mea ore întregi cât rezistăm să ne plimbăm prin frig. Ne cunoscusem la un majorat la mine în bloc drept pentru care ai mei minunaţi părinţi ştiau deja despre noutăţile din viaţa mea sentimentală fără să le spun, bârfa funcţionând minunat. Şi îmi amintesc prima oară când a venit la mine acasă după vreo două - trei luni de când ne cunoscusem, şi a venit pentru că eu fiind foarte răcită nu am putut să ies un weekend din casă şi era deja a doua săptămână de când nu mă văzuse. Mi-a sunat la uşă. Chiar de sunt 13 ani de-atunci îmi amintesc perfect cu ce era îmbrăcat, cum purta şapca trasă pe ochi, jeanşii lăsaţi pe talie în jos şi foarte largi, bluză largă şi portocalie pe care scria mare NO PARKING, îmi amintesc perfect parfumul sau, zâmbetul şi glasul. Anii următori ne-am plimbat nebuni şi îndrăgostiţi prin tot Galaţiul punând stăpânire pe cotloane de pe faleză sau de la zid, pe cafenele mici şi întunecate mirosind a bodegi, sau în scara blocului unde nu reuşeam să ne despărţim unul de altul când mă conducea. În timp am devenit cuplul inseparabil, invidiat de toată lumea şi acceptat de părinţi, bunici şi vecini. Nu ne mai întâlneam în staţie ci îl aşteptam acasă. Nu mai ieşeam în baruri ci ne beam cafeaua în camera mea. Nu îmi mai scria declaraţii în zăpada de-abia căzută pe faleză ci stăteam ore în şir privindu-l cum îmi desenează, doar pentru mine, diverse, orice... desene şi mesaje. Le-am păstrat pe toate. Într-o mapă neagră. Da, ştiu!
Mi-au rămas amintiri frumoase tare, desene multe, fotografii, melodii, ticuri verbale, un câine lup real, un câine de pluş şi-o armată de zeci de alte animale moi, scrisori şi haine şi mândria pentru a mea prima iubire perfectă.
Azi e aniversarea primei mele iubiri. Azi, dacă am să plâng, am să zâmbesc privind în gol sau pur şi simplu am să fiu melancolică, am să pretind să mă înţelegi!

Cred că din vina mea plouă ...

Într-o zi plângeam după zăpadă... vroiam să ningă cu fulgi pufoşi... simţeam că doar ninsoarea mă poate vindeca. A nins în noaptea aia şi-a mea sclipire a ochilor s-a vindecat.
Cu-o zi în urmă îmi doream ploaia. Ceream şi invocam o ploaie lungă şi curată cu aer cald şi-umbrele colorate. Simţeam nevoia de un altfel de miros. Simţeam nevoia de păr ud şi ochi sclipitori, de străzi curate şi spălate cu căţei leoarcă şi nepăsători, de paşi grăbiţi şi gulere ridicate spre obraz, de picătura rece ce şi-a găsit loc pe după gulerul jaketei, de sărituri nebune peste bălţi ce îşi ascund adâncimea. Şi le-am primit. Pesemne că le merit.
Când plouă mult şi luminos simţurile mi se accentuează. Parfumul său adie altfel în zilele ploioase când se aşează lângă mine. În zile reci cu ger uscat se simte mai puţin. Până şi muzica-n maşină se-aude altfel când afară plouă. Trotoarele lucesc curate noaptea. Dunărea e singura care pare chinuită de nori.
Îmi place mult când plouă, clar.
Scenarii multe se pot scrie când intră ploaia în discuţie. Să ne gândim la lungi plimbări prin aer ud şi răcoros. Să ni se pară doar buzunarele uscate şi curate. Stropi reci să se ridice-n sus din spatele tenişilor uzi în ritmul paşilor puţin grăbiţi. Şi-apoi când nu mai rezistăm şi hainele ne sunt atât de ude, s-avem unde fugi nebuni să ne lipim de-o sobă caldă şi-un filtru să ne facă sfârâind un ceai fierbinte de lămâie. Lentile aburite. Zâmbete largi şi sincere. Stare de izolare paradoxal puternică. Pahare, mandarine şi gogoşi. Muzică.
Mi-am plănuit această zi pentru o curăţenie atentă în a Lizului Împărăţie. Pentru că plouă e aerul curat şi înăuntru, lumina este altfel prin geamurile mari la stradă şi poate singura lipsă simţită crunt pentru a fi o zi perfectă e o pisică ce-ar trebui să toarcă leneş pe-un fotoliu. Totu-i mai lent şi mai frumos.
Oftez, zâmbesc încet, clipesc mai des. Îţi mulţumesc.

Liz e prietena cu Captain Planet!

"From our powers combined..." aşa era parcă! În fine. Fără în fine. Iată ce i s-a întâmplat Lizului la miezul nopţii când se întorcea zâmbitoare acasă şi cu ceva aburi de vin alb ce o făceau să clipească des. În faţa blocului ei, ascunzându-se după un gard şi plângând o aştepta un căţel. Un caniş negru şi curat cu zgardă roşie şi lesă roşie. Lizului, brusc instantaneu şi deodată i s-au trezit toate instinctele protectoare şi salvatoare şi iat-o umblând o oră prin cartier, rupând din agenda roşie Campari foiţe şi încercând să le pună în scările blocurilor cu numărul de telefon şi minunăţia de căţel găsit după care e sigură că cineva plânge acum. E mic şi la început a crezut că e pui dar ceva apucături ale lighioanei i-au demonstrat maturitatea. E curat şi obişnuit în casă. S-a bucurat de atenţia Lizului toată seara, rozându-i drăgăstos papucii pufoşi, mâncându-i covrigeii mini brezel din castronel şi mulţumindu-i frumos pentru mâncarea de pisici (singura de care Liz dispunea) primită.
Astfel, Liz a ajuns azi la birou pe jos nefiind sigură de comportamentul respectivei entităţi creţe în maşină şi nici nu a avut încredere în capacităţile de copilot având în vedere că nu i se văd ochii. O plimbare frumoasă fredonând Snuff şi trăgând după ea un căţel.
Timpul anunţului. Blogeri gălăţeni, nu trebuie neapărat să scrieţi despre (poate nu aveţi timp sau poate nu vă interesează că cineva sigur plânge după animăluţul ăsta acum)ci doar spuneţi aşa ca titlu informativ oriunde vă învârtiţi voi "Cineva a găsit un caniş negru cu zgardă roşie, joi noapte"! E deajuns! Poate stăpânii lui, sau prietenii stăpânilor sau vecinii rudelor stăpânilor sau cine ştie mai cine aude şi îşi poate recupera alintătura! Liz locuieşte în zona Tribunalului, zonă unde crede că s-au întâmplat ambele evenimente: şi pierderea şi evident găsirea căţelului.

Vrei să ştii de ce... uite! Am să-ţi spun de ce!

(sursa foto)

Avea părul lung şi cei mai frumoşi ochi pe care i-am văzut în viaţa mea. Stăteam în cafenea la masă faţă-n faţă. Îmi era teamă să-l ating şi îl priveam până îmi dădeau lacrimile. Întindea încet mâna şi mi-o cerea pe-a mea. Mă speria mai tare. Ca şi atunci când mi-a spus că mă iubeşte. Şi l-am întrebat de ce. Mi-a raspuns cu Arc a lui Andries.



Arc
Asculta mai multe audio Muzica »

Dezghetul

Câteva zile agitate dar frumoase. Furtuni nebune de nisip întâmpinate curajos cu ochii deschişi. Mă încăpăţânam să cred că e zăpadă. Şi-am plâns. Şi am fugit la Bucureşti crezând în haos care vindecă. Şi-am vrut să fiu provinciala naivă şi inocentă care se miră de tot şi toate deşi acolo a crescut. Deşi îşi vede Bucureştiul des. M-am furişat pe străzi şi prin ministere, am fluierat în gând admirativ după femei frumoase cu fuste lungi şi negre de catifea şi fesuri împletite pe cârlionţi rebeli. Am cerut indicaţii băieţilor zâmbitori cu părul prea lung peste gulerul jacketelor. M-am sprijinit o jumătate de oră pe un afiş pe care scria PLOT SHOP. Şi îmi suna bine. Bucureştiul îmi face bine. Cu nebunie şi pasaje. Cu oameni altfel. Cu eu altfel. Am răspuns la telefonul unei mame indignate ce parcă nu credea că sunt atât de brusc aşa departe. Şi am şoptit zâmbind în telefon, făcând cu mâna frenetic unui domn cu bască şi fular "Oreste!!" Şi glasul mamei m-a trezit cum relata neîncrezătoare unui tată probabil: "E la Bucureşti! Vorbeşte cu Oreste!"
Şi am uitat de fructe dulci şi verzi. De creioane de ceară şi cum sunt ele făcute. De intrigi şi situaţii. De lacrimi care m-au durut şi care simt că le-am provocat.
Am respirat Capitala pe care toată lumea o renega şi pe care eu o iubesc.
M-am întors nouă şi veselă. M-am întors o nouă Liz. Fac planuri multe şi frumoase. Mă plimb prin parcuri ascultând muzică. Mă pierd în priviri pe care le iubesc. Fac promisiuni în gând pentru o tăcere împlinitoare. Aştept primăvara. Am să-i arăt parcul cu magnolii. Am să-i dăruiesc parcul cu magnolii.
Îmi lipsesc dureros de mult discuţiile cu un prieten. Nici măcar nu ştiu de ce le-am pierdut. Citesc o carte care mă face să visez. Ascult melodii ce mă fac să visez. Mi-am dezlegat propriile dileme şi enigme şi asta nu-mi dă decât fericire. Mică, puţină şi intensă.
Asteptand primavara si respirand abur prin fulare ma citesc pe mine cea de anul trecut. Mi-e dor de dragoste.

O' mine...

* trei cărţi de la SDC dintre care una se apropie vertiginos de final
* Cornelia are zâmbet atât de frumos şi dă continuu stare blândă de calm inteligent şi senin (am încercat să folosesc toate epitetele care i se potrivesc: frumoasă, blândă, calmă, inteligentă şi senină. Liz, linguşitoarea!)
* un telefon la unsprezece noaptea fără sens dar după care am oftat necontrolat jumătate de oră
* o masă joasă plină de coji de portocală şi căni de ceai cu lămâie aproape terminate arătau minunat în lumina dimineţii la fel cum au arătat şi în întunericul nopţii
* come on... " şlep" ?!?
* se pune la cale o zi maraton de SP numită "culturalizarea Lizului"
* mi-a plăcut un banc şi-ncerc să îmi amintesc cum era: unul aducea muzică, unul băutură multă şi unul femeile, vreo 50 GB!! :)
* Di era frumoasă ca dorul meu de ea şi indignată pe manifestările mele ilegale şi imorale
* Cip, te-ai schimbat şi-mi placi mai mult acum! Da, îţi voi explica de unde concluzia asta!
* Kryptonite

Everything I am and everything in me wants to be the one you wanted me to be!

Zilele anului ăsta trec ciudat. Doar pentru că le contorizez eu altfel. Cred totuşi că le număr cam la fel ca şi până acum... adică tot după senzaţii dăruite doar că sursele continuă să se schimbe.
E atât de bun sentimentul că orişice i-aş spune mă înţelege fără doar şi poate.
E minunat să simţi intens că cineva îşi face griji pentru a ta stare de bine. Gândul şoptit "Cuiva chiar îi pasă!" te relaxează instant.
O plimbare prin aerul dupamiezii mi-a liniştit gândurile. Pentru că era acolo. Treptat s-a relaxat, braţului lui parându-i-se normal braţul meu înfăşurat. Discuţie lejeră. Condensat cu intonaţie poate fi folosit doar pentru lapte. Sfaturi şi zâmbete. Prietenii pot vindeca orice. Părerile lui mi se potrivesc.
Împărţim, printre altele, un secret 'de imagine' (să-i spunem), o noapte dominată de urmările consumului puţin exagerat de whisky şi-un monstru verde ce-nlocuieste zâmbete cu degete. Monştrii fac lucruri rele de genul ăsta.
Şapte perne de diferite mărimi mă înconjoară. Luminează doar lampadarul de hârtie, într-un colţ. Eu şi tricoul antic cu Nirvana. Lipseşte? "Da, ştiu că ai abonament pe traseul ăsta cu minute în weekend şi cost suplimentar"... doar că lipsea snuff care a început superb... şi e pe repeat...
Încercând să îi spun că mi-a devenit necesar prin prezenţă excesiva şi insuficientă l-am făcut să creadă că exagerează(-am).
Ştiţi reclama aia la o bere cu numaratoarea inversa? Îmi vine să şoptesc în prezenţa lui: Şapte, şapte, şapte, şapte, şapte... şapte...

Primăvara noastră

Angela Ribinciuc, pe vremea când un grup de copii trazniti îi spuneau (-m) "mami", era cea care ne sfătuia frumos şi calm iubirile nebune şi ne accepta mândră adolescenţa ţipata din toţi rărunchii în parcul nostru de lângă clădirea cotidianului galatenilor. Mi-am amintit acum de cât de mândră am fost când a apărut de ziua mea, la poartă, cu un trandafir sălbatic în mână şi cum ne strângea în redacţia Vietei Libere în zilele ploioase şi ne zâmbea la fiecare în parte altfel. Acum are o fetiţă. Sunt convinsă că va creşte la fel de frumoasă şi visătoare ca mama ei. Cuvintele Angelei:

"Ne-ar trebui uneori alte cuvinte, neinventate, în care să ne putem sprijini, în care să ne regăsim. Dar totul a fost de mult inventat şi nu ne rămâne decât să repetăm ceea ce s-a spus, să gândim în formule obişnuite. Convenţionalul are rădăcini prea mari în noi-ul din noi. Suntem prizonierii cuvintelor. De-aceea, poate, simţim uneori nevoia de tăcere. Nevoia de linişte şi de aşteptare calmă a unui timp pe care îl dorim încărcat de noi înşine. Stăm închişi în cercuri înguste din care nu ştim cum să ieşim. Lumea se raportează la mediul în care trăim, la oamenii din imediata noastră apropiere. Căile de acces la sufletele noastre au bariere pe care cine ştie dacă le vom mai putea ridica. Pentru a fi mai puţin singuri, ducem cu noi idealuri proiectate într-un viitor nedecis. Am ajuns să cunoaştem exact preţul timpului rămas în urmă. Poate că avem nevoie acum de un anotimp al dezgheţului. Numai că nu ştim ce e de făcut ca să aducem mai repede primăvara. Primăvara noastră."