It's not you. It's me! I don't like you anymore!

Cel mai bun mod de a te înconjura cu prieteni buni este sacrificiul. Cea mai bună probă pentru oamenii din jurul tău este încrederea necondiţionată şi sinceritatea. Le dai, le oferi nelimitat în timp sau cantitativ. Şi astfel ei se aleg şi se cern. Încet încet le vezi adevărata faţă. Şi nu are de ce să îţi pară rău. Pentru un sfat pe care acum ştii că nu îl merită? Pentru un zâmbet? Pentru un compromis apreciat la timpul lui dar mai apoi călcat în picioare? Nu, nu trebuie să-ţi pară rău. Astfel, dăruind şi crezând în omul ăla poate ai avut sau ţi-ai imaginat momente frumoase. Veţi spune, dar dezamăgirea adevăratei calităţi a omului? E mare! E foarte mare şi dureroasă. Şi care-i partea bună? Partea bună e că, în timp, culmea, rămân lângă tine nişte oameni. Şi existenţa lor face dezamăgirile celelalte să nu conteze. Nu are rost să ne ferim atât de tare de dezamăgiri încât să îndepărtăm şi până şi oamenii care merită să rămână lângă noi până la sfârşit. Acesta este motivul pentru care le zâmbesc unora cu subanteles. Acesta este motivul pentru care sunt rea. Justificat. Pentru că încrederea mea a fost primită şi sinceritatea folosită ca avantaj la un moment dat. Mai apoi am fost apostrofată când acuzam de trădare şi făcută să-mi cer scuze şi să plec capul în faţa semnelor unei mari iubiri. Ca mai apoi, când toate astea s-au dovedit bullshit să mi se trântească 'viaţa mea personală trebuie să stea departe de...'. Acum mă simt un pic sub asediu. Pentru că sunt oameni care după ce mi-au călcat în picioare încrederea, m-au certat şi privit cu toată gamă de sentimente: de la acuzatoare la scârbă, după ce m-au jignit pe mine şi prietenii mei acum au tupeul să le zâmbesc sincer, să îi primesc în anturajul meu şi eventual, cu rugămintea, să nu fiu rea.
Facem aşa: ia-ţi viaţa personală, indragostelile superficiale şi fiţele departe de mine, astfel nici un cavaler de-al tău nu va fi nevoie să-ţi mai ia apărarea pe care cred că poţi şi singură dacă ai avea argumente. Şi chiar de stârnesc altă furtună nu-mi păsa. Eşti singura care dai iz de telenovelă ultimei luni. Nu am primit nici un "îmi pare rău" şi-l merităm. Tu ai primit destui. Stop.
Sunt oare singurul om care când spun că iubesc, chiar iubesc şi când spun că îmi pare rău, chiar îmi pare rău? Îmi pare rău, nu am nevoie de starea rea pe care mi-o dai. Poate fara motiv. Poate cu motiv. Dar nu ma simt bine in preajma ta. Stai deoparte. Vrei? Te rog!

SCHIMB DE CĂRŢI, LEAPŞA CU CĂRŢI, CARTE NEPUBLICATĂ ŞI TU.

Schimbul de cărţi cu numărul 15 e primul motiv de întâlnire din vacanţă asta. Duminica asta, la ora 16:00, pe terasă de la Biffy's, cu cărţile în mână, cu chef de-o bere şi-o discuţie inteligentă ne-adunăm în jurul Mirunei.
Leapşa de la 5z:
5 cărţi preferate: Harry Potter, Portretul lui Dorian Grey- Oscar Wilde, Din jurnalul dragostei - Anais Nin, orice - Eliade, Pânza de păianjen - Cella Serghi.
5 melodii de suflet: Snuff - Slipknot, Sweet Child O'mine - Guns, Through Glass- Stone Sour, Kryptonite - 3DD, Nothing Else Matters - Metallica
5 persoane dragi: P, C, M, F, V (ca pe oracol cum spune Puf)
5 filme pe care le-aş vedea de n ori: Before Sunset/Sunrise, Jeux d'enfants, Fight Club, The English Patient...
5 persoane publice pe care le admir: nu trebuie să fie români, nu? adică publici să fie... gen: Pitt, C. Taylor, Badea, Bendeac, Rowling. E bine? La fiecare admir ceva şi toţi sunt publici.
5 locuri în care aş vrea să merg: Viena(mers), Paris (încă nu), Bora-Bora (only in my dreams), Berlin (not yet), Veneţia (fost)
5 bloguri pe care le citesc zilnic: toate care se actualizează zinic din blogroll şi feed.
Despre cartea nepublicată ce să va spun? A pornit ca un pariu. Şi-am citit fragmete. Şi-aşteptam cartea publicată. Iată că am primit-o cu toţii, nepublicată.
Şi peste toate astea, tu. Cu zâmbet neastâmpărat şi ochi somnoroşi aşteptându-mă în parcul de magnolii. Cu gesturi nesigure şi-un pic nervoase gesticulându-mi tot drumul. Cu părul moale şi chipul frumos.

Mă schimb şi mă transform...

(foto)
E o concluzie egoistă şi analgezică atunci când nu ştiu ce se întâmplă cu mine, când mă văd altfel, când mă simt altfel... când intru în panică că nu mă recunosc...
Şi cred că asta se întâmplă după ce incercandu-mă multe, grele, uşoare, frumoase... la un moment dat am încetat să reacţionez conştient şi m-am lăsat dusă de reacţia momentului... Şi fie că mi-a plăcut, fie că nu, ceva a schimbat în mine viitoarea reacţie... Şi mai ştiu că drumul fiecăruia e plin de răscruci... şi că decizia, opinia şi chiar principiul urmat (deşi pare dintotdeauna susţinut) te schimbă în acel moment...
Şi ştiu că trebuie să recunoaştem că ne-au schimbat chiar dacă ne vedem înfrângerea şi trebuie să recunoaştem cine/ce ne-a schimbat chiar dacă ne vedem puterea...
Senin şi clar gândind... un vis mă schimbă, puţin şi temporar... sau chiar de tot, şi-apoi un film, ca replică şi stare... sau muzică recent descoperită... sau loc, oraş, o ţară... sau mare, munte, soare sau o ploaie de vară... un om nu mai vorbesc, un suflet mic, nebun ca o pisică sau chiar colţi răi şi coada falnică a unui câine iubitor ce-l cresc de-o viaţă... şi mă mai schimbă trădarea şi minciuna... astea mă schimbă-n rău şi iremediabil... păcat... un gest, o floare şi-un cuvânt frumos mă schimbă şi sinceritatea dar şi banii... păcat şi banii schimbă oamenii... şi eu sunt om...
Cred totuşi că încrederea în sine e metamorfoza cea mai căutată şi mai cred că transformarea din pasiune şi iubire e cea mai frumoasă dintre schimbări şi astea le caut după fiecare colţ de stradă pe care o urmez...
Şi astea toate nu-s decât viaţă şi a trăi... iar asta este timp...
Cu un vis, cu un film, c-o stare, o melodie, un loc, o ploaie, un om, o pisică, o decepţie, o floare, un cuvânt, un sentiment, cu bani mai puţini, o pasiune şi un gând, îmbătrânesc...

Ştiu să iubesc!

(foto)

Superputerea de a iubi chiar şi atunci când ţi-a dovedit că nu-ţi merită iubirea.

richie

E doar superputerea de-a iubi.
N-am să accept să mă înveţe nimeni să iubesc. Pentru că ştiu să iubesc. Nici unul căruia i-am spus te iubesc nu s-a plâns că nu îl iubesc cum trebuie sau nu ştiu să iubesc.
Un om care mi-a invadat sufletul rămâne pentru totdeauna în el. Nici o altă iubire de zeci de ori mai puternică nu poate detrona locul căpătat în suflet odată cu sentimentul dat la momentul când nu ştiam altă iubire. Doar omul care mă insipira o poate face. Atemporal, eu de atunci îl voi iubi total şi ireversibil pe el de-atunci. Lăţind momentul ... e pentru totdeauna.
Când inima mi-e plină şi sufletul iubeşte, nici un alt zâmbet n-o să mă poată, nicicum, cuceri.

Eu nu pot fi excepţia care demonstrează regula

(foto)

...iremediabilă... crâncen iremediabilă... din punct de vedere romantic...
E un compliment primit des de-a lungul timpului... intenţionat să complimenteze sau poate să sublinieze defectul de a crede în dragoste chiar după recunoaşterea şi conştientizarea depresiilor şi disperărilor inevitabile şi inalienabile iubirii. Şi nu-mi pare rău nici o secundă pentru toate filmele de dragoste la care am plâns, pentru toate cărţile pe care le-am citit şi din care am adoptat principii, pentru înclinaţia spre poezie şi orice gând poetic, pentru convingerile mele de a trăi pentru şi din senzaţia iubirii. Mi-e ciudă că am ajuns la vârsta la care pot avea o părere despre dragoste şi-apoi să o simt. Mă bucur că am ajuns la vârsta conştientizării pasiunii, plăcerilor erotice şi senzaţiilor fizice ... ştiţi ceva... am senzaţia că încurc termeni psihologici şi e frustrant când mă gândesc câţi doctoranzi şi doctori în psihologie îmi citesc blogul şi râd... poate mă străduiesc prea mult... Let's keep it simple...
Mă-ndragostesc rar, repede şi iremediabil... trăiesc pentru sentimentul de a iubi, pentru senzaţia de lipsă de aer, pentru tremurul genunchilor şi pentru ochi în lacrimi. Da, am tendinţa de a-mi exagera senzaţiile. Rar şi greu spun te iubesc. Nu pentru că nu îl simt ci doar pentru a-i amplifica valoarea. Evit să fiu atinsă des, pupată sau strânsă în braţe. Nu pentru că nu-mi plac atingerile ci pentru că le doresc intense şi atunci când trebuie şi de la cine trebuie. Cuvântul 'platonic' nici nu ar fi trebuit inventat. E fad. 'Sex' e un cuvânt foarte important.
Pentru orice om, în orice moment al vieţii lui, există persoana care îl poate completa perfect! "Cred că există jumătatea perfectă. Chiar dacă plec de la premisa că sunt doar jumate din ceea ce ar trebui să fiu" până îl întâlnesc. Ştiu că sună a clişeu. Şi totuşi paradoxul încorporat în principiul meu e doar convingerea că omul nu-i făcut să fie monogam. Şi că odată sentimentul satisfăcut, se pierde intensitatea. Orice lucru, senzaţie, sentiment spre pasiune e minunat, maxim şi grozav la început. Eu cred în viaţa formată din mai multe începuturi şi binenteles acceptarea acestei filosofii care încalcă aşa zise principii morale şi sociale. Şi mai cred "crâncen" că există jumătatea (tile) mea (mele) pentru mine cea de-acum şi toate câte o să fiu de-a lungul vieţii mele. Dragostea dacă nu-i nebunie curată nu are nici un sens. Cât e nebunie(şi-anume, determinat în timp, ca să nu zic limitat) e ok... când încetează a fi nebunie, încetează a fi dragoste, jumătate, suflet pereche... deja ne-am maturizat în direcţii separate şi e timpul altei jumătăţi, altui început...
E ca una din acele useless superpowers, şi-anume read your own mind/soul. Cred că trebuie să-ţi cunoşti foarte bine sufletul şi să-i permiţi destule emoţii de-a lungul timpului pentru a putea citi în alte persoane ceea ce îţi trebuie ţie.
"Au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi" nu există! În schimb există senzaţia categorică de "vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţe" atunci când iubeşti. De-aici şi fraza de poveste/basm cu final fericit. Pe care eu în optimismul meu flower power, happy hippy o cred întotdeauna când iubesc. Pentru că aşa vreau. Să o cred.

Magic and science? Babadabupi?

Ea:

Questo flacone è la bottiglia magica dei pixies. Scrivi il tuo desiderio sul foglietto che trovi all'interno, tappalo ed esponilo in una notte di luna piena. I Pixies sentiranno le tue vibrazioni e faranno tutto il possibile perchè quello che tu desideri si avveri.

El:

...with my nerdness, I will invent time portal and teleport near you 10 minutes ago...

Şi mă întristez înainte de vreme.

Lumea sărbătoreşte ziua copilului. Lumea sărbătoreşte prima zi de vară. Chiar de e luni toţi sunt zâmbitori. Cupluri se plimbă mână-n mână, găşti colorate râd zgomotos urmând s-ocupe terase în soare. Jucării, îngheţată şi baloane. Eu zâmbesc trist şi nu am aer. Îmi pare rău că vreau prea mult. Îmi pare rău că cer prea mult probabil. Îmi pare rău că Cip are dreptate iarăşi! Intimitatea gândurilor noastre împărtăşite nu mai rămâne între noi. A luat proporţiile orgiilor romane. Prea multă lume ne vede, studiază şi ascultă. Nu mai vorbeşti cu mine. Poate justificat. Asta nu scuteşte nici un gram de suferinţă. Vreau să ţipi şi să te zvârcoleşti, vreau să simţi şi să râzi cu poftă, vreau să simt că îţi pasă cum îţi păsa. Un cadou ce-mi vine să îl trântesc. Nu merit indiferenţă. Cât de uşor aş putea fi făcută fericită şi totuşi pentru unii, iată, efortul e mult prea mare. E timpul să faci ceva sau să nu faci nimic. Să mă asiguri sau să nu. Din experienţă ştiu ce va urma. Şi mă întristez înainte de vreme.

Hai să ne jucăm, azi, toată ziua!

Trufe de ciocolată, orbit roz, codiţe împletite, diriginţi, medii şcolare semestriale, medii generale, jucării de pluş, rândunele, sprite, alintare, poftă, ţipete şi zâmbet. Mi-e dor de tine, copile!