It's a slippery slope

(foto)

Folosesc din ce în ce mai puţine cuvinte. Răspund la telefon şi zic doar alo, bravo, bine şi da. La întrebările care aşteaptă răspunsuri mai complexe de-atât, tac. Într-un sms completez şi cu 'ai grija'. Într-un mail scriu 'be safe'. Îmi sună a despărţiri. Toate. Sfârşituri calme.  

 În somnul de 12 ore de ieri am plantat restul cuvintelor pe care am de gând să le culeg în somnul de azi după amiază şi să le pregătesc frumos pentru începuturi. Începuturile cer cuvinte multe.  

  

 Dacă pe la mijloc totul se bazează pe cuvinte aranjate în mailuri, în sms-uri, în telefoane şi ferestre de mess, şi dacă acestea nu fac alceva decât să tacă atunci ne îndreptăm spre sfârşit. Când te bazezi pe un cuvânt şi nu-l primeşti e ca atunci când ajungi la sfârşitul cărţii şi vezi că ultimele două pagini sunt rupte.  

  

 Când vorbesc cu tine e ca şi cum primesc a fortune cookie. Şi-apoi taci. Si eu raman goala, like after opening a fortune cookie and finding nothing inside.  

After all, things change, so do cities... people come into your life and they go...

Who waits forever anyway?

 Disperarea dă insomnie şi plâns, nefericirea dă stare de somn şi visare. Fericirea dă energie inepuizabilă. O stare de răceală se joacă insistent cu ideile mele. O ceaţă densă şi confuză pluteşte-n cap, un nas roşu ţipă după şerveţele şi tâmplele zvâcnesc a fierbinte.  

  

 Nu ştiu cine eşti pentru că nu vorbeşti. Nu zici, nu ceri şi nu întrebi. Taci. Aştepţi să-mi treacă şi scapi farmituri dintr-un cozonac uscat. Atitudine care mă îmbolnăveşte.  

  

 Mă culc. Să dorm mult mult şi să mă trezească cineva care să întrebe şi să se agite, să lupte şi să rezolve, să vorbească şi iubească.  

Joc murdar

La fel ca dans murdar. Plin de sexualitate rafinată. Arbitru incorect. Un jucător cu ale sale cărţi pe faţă. Altul schimbând regulile. Strigă "sec" şi aruncă mână de cărţi. Cu faţa în jos pentru că fiecare dintre ele minte. O pereche de dame. Nu ştie să joace cu o pereche de dame. O damă în fiecare combinaţie. Poker face.  

 Intri în joc cu inima uşoară. Pregătit, vesel şi cu speranţe de victorie frumoasă. Termini falit, dependent de a vrea încă o şansă. Cauţi fise, chipsuri, bani. Contul arată 2.88. Caseria s-a închis devreme azi, neonul cazinoului pâlpâie şi ceilalţi jucători aşteaptă zâmbind. Fluturând din gene. Pleci jurând că nu o să mai joci. Joc compulsiv sau joc de şansă patologic, este o tulburare de control al impulsurilor. Negarea. Prima fază. 

  

 Eu n-am de unde să ştiu. Nu joc. 

Cobweb

Migrene strânse în jurul gândurilor dau nopţii o culoare bizară. Nici gustul cafelei nu salvează situaţia. Senzaţia.  Calm, vindecă-mi starea cu îmbrăţişări şi linişte. Sau muzică.

 Joc domino cu pătrăţele de ciocolată amăruie. În fructiera de pe masă am un strugure imens, două banane, un măr roşu şi două tomate. Puteam să scriu un măr şi două roşii dar analgezicul mi-a amorţit şi ideile. Când un copil se dă om mare, insistă şi se autoproclama, promite, cică dovedeşte şi se bate cu pumnii în piept, am învăţat să dau din cap încet şi să zâmbesc. Mergând cu spatele. Back in my safe zone.

 Ştii ce mi-ar răscoli acuma simţurile? O minciună.  

Audioslave. Enjoy...

Audioslave - like a stone de vmedina27

Memory box

(foto)

Păcat că fiecare lucru păstrat ca amintire  pe lângă amănuntul frumos, senzaţia de bine şi bucuria întâmplării ţine în el regretul. Regretul că a trecut, regretul întâmplărilor următoare sau orice altă urmă de suferinţă bizară legată oarecum de trecutul lui. 

 Cutia cu amintiri frumoase. Obiecte vechi din copilărie, bijuterii primite, gablonţuri, scrisori, plicuri rupte, şnururi de lână, jucării stricate, eşarfe parfumate, pietre scrise cu dermatograful din geantă, brăţări de aţă, un breloc, pixuri terminate, şerveţele, o lentilă de ochelari, o lumânare arsă, un pumn de boabe de cafea, un tub metalic, nişte nasturi, insigne ruginite, un pătrat de piele întoarsă.  

 Crezi că deschizând cutia îţi aminteşti doar lucrul frumos, momentul fericit şi zâmbetul din ziua aia care te-a făcut să păstrezi şi preţuieşti obiectul. Nu-i deloc aşa. Zâmbeşti, îţi aminteşti, oarecum retrăieşti momentul frumos ca mai apoi să te infunde-o stare rea de tristeţe. Din nenumărate motive din care cel puţin unul legat de amintirea aia. 

 M-a întrebat ieri Hellen de unde am masca veneţiană de pe perete. De la Veneţia, evident. Am zâmbit larg amintindu-mi despre cum arăta Veneţia într-un decembrie cald şi însorit. Şi-apoi m-au tăbărât gândurile negre de la întâmplări petrecute trei ani mai târziu.  Aceeaşi persoană. 

  

 Am hotărât să îngrop amintirile adânc. Tu cine ziceai că eşti? 

Uneori, nu te iarta nici cei care te inteleg.

*Vasile Ghica

 Unii se întreabă despre cine scriu, alţii se întreabă pe cine iubesc. Câteodată şi cei sau cele despre care scriu se recunosc târziu. Intodeauna cei sau cele pe care i/le-am iubit, au ştiut. 

 Îmbrăţişările în care mi-aş fi dorit să fiu azi s-au întâmplat, totuşi, în lipsa mea. Dar le-am simţit.  

 Un om e singur, un om e nefericit, altul iubeşte de departe, iarăşi. Sunt oamenii din jurul meu. Tu eşti omul din mine.  

 Seri calde cu Unforgiven în difuzoare şi prieteni buni desenând baloane. Suc de fructe de pădure şi idei de romane. Le cer zâmbind idei şi tac brusc şi serioşi. Eu o iau ca şi compliment. Ei sunt oamenii care mă anunţă ce se întâmplă în lumea largă ştiind că în lumea în care trăiesc eu nu ajung cutremure, tsunami sau crimele politice. Ele sunt femeile frumoase care mă scot la cafea să-mi zâmbească cald şi să-mi gătească paste carbonara în seri de bârfă şi planuri celebre. Ei sunt bărbaţii frumoşi care iubesc bucuroşi sau trişti şi ştiu cum să-şi împărtăşească frumos trăirile. Ele sunt femeile frumoase care plănuiesc petreceri în pijamale pe canapele mari cât o cameră întreagă. Ei sunt prietenii mei cu care împart lunile pline, vremea întunecată şi ploioasă, sticlele de wiskey sau bere, cafelele imense cu mult lapte şi poveştile de dragoste.  

Cu tine fiecare rasuflare.

Hallucinations and irregular heartbeat from caffeine overdose

(tumblr)

Gânduri răcoritoare şi nas înfundat. Încet încet ne obişnuim cu soarele de primăvară şi ploaia rapidă şi zgomotoasă mai mult ne bucură decât ne sperie. Ne trezim la un alt ritm de viaţă, revine insomnia şi clipitul prea des de la lumina puternică.  

  

 Mi se învârt idei ciudate şi cuvinte nebune. Mi se învârte dragostea pentru tine în stomac. Mi-a fost dor tare de tine. Încă îmi este. Te-am căutat la mare, te-am căutat în trei gări diferite, te-am căutat în cafenele zgomotoase şi grupuri de oameni veseli. Te-am găsit într-un sfârşit acasă, aşteptându-mă îngrijorat.  

  

 Colecţionez zile promise. Promit zile de colecţie. Uit cine sunt şi de ce. Îmi aminteşti blând, lăsându-mi bileţele pe birou înainte de plecare.  

  

 Plăcile de vinil. Jeleuri şi bezele. Aracet şi şerveţele. O fustă lungă. Un inel şi-o geantă. Brăţări de aţă. Lanţul şi gluga. Pisica, torsul şi fereastra deschisă. Buchetul mare de lăcrămioare şi cafea fierbinte. Sighişoara. Hanul Piraţilor. Iulie şi august.  

  

 M-am întors. Nu mai plec. 

Nisip rece

    Minivacanţă veselă şi edificatoare. Face to face cu Vama Veche. I-am zis adio scurt şi rece. Apoi cu faţa la mare i-am zis un te iubesc pentru totdeauna.  

   Adio pentru că marea o pot iubi şi în altă parte. N-am să vă zic de oameni răi şi urâţi sau de cei care încearcă prea mult să se integreze şi-s prea evidenţi sau de cei care nici nu au ce căuta acolo. Oamenii care nu au înţeles Vama Veche. Ei au stricat-o. I-am zis adio pentru că în 24 de ore am auzit exact 5 melodii rock şi alea la Stuf, la răsărit. Pentru că dacă Vama Veche înseamnă doar rasta, gandja, dreaduri, dnb, dubstep şi fumat, atunci eu nu o înţeleg şi nici nu-mi place. Nu înţeleg termenii, muzica, formaţiile româneşti care cântau pe scena de acolo muzica plină de gj-uri şi dj-uri, Goblin-ul plin jumate de oameni care dansau cu plăcere şi jumate zbierau şi incomodau pe ceilalţi pentru că le place ideea că dnb-ul îţi permite să ţopăi fără noimă şi ei asta făceau; dacă îi întrebai ce ascultă nu aveau habar nici că Şuie cântase până acum 10 minute sau că remixul respectiv va dura alte 20, pur şi simplu dădeau din mâini şi picioare.   

    M-am plimbat şi i-am zis adio în toate colţurile ei. M-am oprit fascinată de acorduri rock în mijlocul drumului şi căutam terasa pentru că acolo m-aş fi îngropat dacă era. Era doar o maşină cu geamul deschis şi fără şofer. Un om frumos s-a urcat în ea şi a plecat. Cu terasa mea. 

    Minivacanţa mea la mare a fost superbă pentru că m-am întâlnit cu multă lume cunoscută şi frumoasă, pentru că am cântat la foc de tabără, cu chitări şi valuri, cu sticle de bere ce se dau din mână în mână precum chitările, cu melodii cântate de zeci de voci odată şi feţe zâmbitoare luminate de flăcări, cu nisip în tenişi şi răsărit fără soare, cu shaorma împărţită cu câini mari şi blânzi şi cu Olteanca roşcată şi veselă, pe care am găsit-o într-o îmbrăţişare exact acolo unde am lăsat-o asta vară, pe plajă.     

    Nisipul, valul, focul de tabără, cortul, chitara, răsăritul şi rockul. Combinaţia perfectă care a dispărut din Vamă şi pe care am de gând să o inventez în altă parte.