I find you fascinating

(foto)

 Iowa dă stare de priviri vulgare. Dau zâmbete pe ochi frumoşi. Muşc blând din fruct de kiwi dulce. Dansez turbat. Mâine voi fi rea.  Relax... it's over, you can never leave! Respiri prea greu. Clipeşti cu subanteles. Excese de putere. Atingerea e apăsare, sărutul, supt şi te iubesc-ul, ţipat. Priveşti de jos în sus şi-aştepţi să pun un lacăt, să trag obloanele şi să înnebunesc. Eşti frumoasă... Ştiu.

...we are the ones that want to play...

 (foto)

 Parcă plouă cu dorinţa de a te săruta continuu. Bizar. Obraji reci şi salivă fierbinte. Eşarfă mov şi unghii ciocolatii. 
 
 Brăţările Lizului zâmbesc necontrolat la mâinile celor ce le-au cumpărat şi promis să le iubească. Şase dintre ele. Vă mulţumesc. Ca să răspund cuiva la întrebare: nu, nu e o afacere. N-aş putea niciodată să mă extind, ăsta e ritmul în care pot să le creez, ăsta e ritmul în care pot să vi le pun la dispoziţie sau să le prezint la târg. Făcutul brăţărilor şi adunatul complimentelor sunt plăceri nu afaceri. 
 
 Opreşte-mă brusc în mijlocul străzii plouate, aşează-mi gulerul jachetei şi masează-mi mâinile ocrotitor în timp ce eu privesc pierdută şuviţele ude de păr ce-ţi atârnă în ochi.  
 
 Ceai cald şi matematică. Şi-apoi, să fim serioşi, asta nu-i vreme de struguri.

Asculta mai multe audio Muzica

Taa daaam!

Azi începe târgul. Brăţările mele au ajuns deja acolo şi stau bine merci pe suport. Sunt frumoase şi le iubesc şi tocmai de aceea tind să le vând pe bani puţini. E pe sistemul "Promite-mi că o s-o iubeşti şi tu!". O să le mai puteţi admira şi pe Blog de lucru manual alături de bijuterii făcute de Ale şi Lia şi binenteles pe Lizknot când va fi gata blogul. Deocamdată doar pe o tarabă la târg. 
 
 Fac brăţări din noduri de demult. Am învăţat în taberele de debate. Şi le fac din plăcere. Şi le-am oferit cu drag până acum. Acum le vând deşi e relativă decizia. Depinde cum şi cât de frumos îmi zâmbiţi.
 
 Scena Cafe, azi fără mine, mâine şi poimâine cu tot cu mine, Lizknot, un fel de Lizmade.

The unrequited dream

Mă chinui să lansez un blog. Şi încă unul. La apă. Ca să sune ca şi cum mă chinui să le înec. Mă relaxez numărând noduri colorate şi colecţionând priviri. Un bărbat frumos mi-a dăruit azi un strugure sărutându-mi degetul arătător. Omul ăsta e original în gesturi, declaraţii şi cadouri şi după patru luni dar sinceritatea lui azi a durut cu fiecare boabă albă strivită de cerul gurii mele şi refuzată de tine.
 Vreau linişte şi relaxare.
 Câteodată mă gândesc că îţi consum din energia ta cu ale mele toane şi plec în căutări nebune de oameni faini cu care să împart măcar o parte din gândurile cretine ce ţi le vărs necontenit. Şi nu găsesc. Dau numai peste tonţi şi toante. Şi-apoi aştept. Aştept o femeie frumoasă şi nebună. Alintată şi răutăcioasă. Care se plimbă în soarele asta cu părul nepieptanat şi cu rimelul întins. Care în dispoziţiile vesele şi agitate ascultă rock blând şi vechi şi în momentele moi şi adormite ascultă rock greu şi tare. Care râde vesel când se gâdilă, pleacă atunci când ar trebui să se certe, cântă când ar trebui să declare, dansează când ar trebui să ceară. Care adoră să i se joace în păr, să i se şoptească în ureche sau să primescă declaraţii clişeu. Care iubeşte pisicile, florile şi băile în spumă şi suportă consumul excesiv de cafea.

Asculta mai multe audio Muzica 

Aziul meu! Îl vrei?

Când te îndrăgosteşti primăvara e un pic altfel decât atunci când te îndrăgosteşti iarna. M-am. De tine. Vreau să adorm în fotoliu, cu capul pe umărul tău şi cu buzele lipite de gâtul tău.
 
 Am câştigat cartea Zăpada de primăvară la concursul făcut de Alex Moldovan. Vreau s-o citesc în cel mai cald soare şi să zâmbesc titlului. Am câştigat o declaraţie de la un alt Alex. Fără să particip la vreun concurs. Şi totuşi am senzaţia că am trişat.
 
 Ascult Korn şi Slipknot azi în căşti. Azi totul e puţin în ceaţă şi starea puţin epuizantă de rău fizic mă face moale şi alintată. Greşesc adrese de mail, trimit adrese incomplete, caut o explicaţie şi accept o invitaţie. Metallica sau Stone Sour?  Şi de ce?

 

Book contest

    Alex Moldovan întreabă. Cred ca din curiozitate şi din placerea de a citi  propriile motive in raspunsurile noastre.

   "De ce ţi-ai făcut blog? E cool? Trendy? Fashionable? Toate acestea la un loc? Niciuna? Ce-ai avut în cap? E bine să ai blog? E rău? Sau dimpotrivă? Îţi pare rău? Ai cerut voie înainte? Şi dacă da, de la cine? Şi ce-i cu atâtea întrebări?"

   Acum vreo trei ani în urmă s-a întâmplat. Citeam bloguri multe, aveam mail de la Google şi foloseam şi Picasa Web Albums. Ei, de la accesările astea zilnice era doar un pas să ajung la un moment dat în pagina Blogger-ului unde scrie de câteva ori mare şi cu portocaliu Creaţi-vă un blog gratuit. Şi m-am jucat. Habar nu aveam ce fac. Dovadă linkul blogului meu, care e imposibil de reţinut, noroc că, Google e finuţ şi mă afişează prima la câteva din căutările potrivite blogului meu. Şi mult timp n-am avut contact pe pagină, n-avea search şi multe alte chestiuni utile şi friendly. Atunci nu era cool şi trendy sa ai blog.  Acuma e. Şi îmi place sentimentul. Discuţie reală care mi-a dat stare de bine: "Cine e Liz? Uite blogul ei, citeşte, asa e viaţa ei!" recomandare făcută de cineva care nu mă are la suflet. Oricum mi-a sunat frumos.
 Nu-mi pare rău. Îmi pare bine.
 Cred că la un moment dat fiecare bloger ajunge la concluzia că trebuie să răspundă la întrebările astea. Poate ca un disclaimer sau poate ca o explicaţie sau cine ştie cum sătul de-atâtea denigrări şi înjurături primite. Am blog. Sunt bloger. Am un blog personal ceea ce înseamnă că, pe lângă faptul că sunt cel mai aproape de definiţia şi destinaţia unei astfel de unelte cum a fost ea iniţial concepută, scriu diverse articole, cu subiect sau fără, cu interes general sau fără, cu şi despre mine, cu şi despre cine vreau şi simt eu să scriu. Nu am target. (sic!) Nu am limite (poate de bun simţ şi poate limitele mele de interes personal ca să zic aşa). Acesta este blogul meu personal, este ziarul meu gratuit despre nimic cu răspândire de la mică la foarte mică, este o fiţuică mâzgălită după bunul meu plac lipită pe-un stâlp undeva mult deasupra nivelului ochilor că să fiu sigură că dacă chiar vrei să o citeşti trebuie să faci puţin efort şi nu îţi bag cu forţa aberaţiile în retina tocmai din acest motiv. Îmi place ideea de a avea blog, îmi place ideea de a scrie pe blog, îmi place ideea că cineva citeşte ce am scris. Nu urmăresc ceva anume având un blog. Scriu constant undeva la mijloc între ce-i considerat rar şi des. Nu sunt coerentă în subiecte şi taguri şi nici nu cred că aş putea fi. Nu ştiu foarte multe despre fenomen în sine dar învăţ pe parcurs. Îmi place ideea de a-ţi face publice gândurile şi ideile, binenteles cele pe care simţi că vrei să le faci publice. Majoritatea blogurilor care le citesc sunt bloguri personale deşi şi încadrarea asta este vagă. Şi preferinţa de răsfoire e doar e o chestiune de gust în a alege blogurile pe care le citeşti.
 Sunt inofensivă de felul meu. Şi-mi place blogul meu frustrat. Zâmbet.

Acasă la mine

   (foto)

    Ştiu un loc unde e cald şi miroase a ulei esenţial. Unde e lumină  odihnitoare din lampadare mari de hârtie şi dintr-un acvariu cu peşti coloraţi şi plante plutitoare. Unde paharele de şpriţ slab din vin roşu scot clinchete frumoase aşezate pe masa de sticlă şi  cerculeţele de fum le pierzi din ochi în umbra monitorului. Unde  perdeaua de voal îţi arată noaptea fără lună şi boxele înalte  redau doar muzică orgasmică. Unde canapele roşii şi perne imense sunt pline de mărgele de lemn şi aţe colorate turbat. Unde  tuburile de lemn africane tac, clopoţeii chinezeşti de vânt fac  zgomote discrete, dream catcher-ul indian funcţionează şi masca  veneţiană doar priveşte. Unde pierzi miezul de nucă în covorul pufos şi găseşti  boabe de cafea peste tot chiar şi în lumânări. Unde tapetul cu flori mici e desenat cu marcar negru şi stăpân e doar tabloul mare cu nud de femeie pictat pe catifea. Unde se simt pernuţe moi de felină călcând încet pe gândurile tale şi etajera din baie e plină de pietricele mici de marmură albă. Unde o cuşcă mare cât un castel are încă odăi neperindate de doi peruşi iubaciosi şi bucătăria are draperii grele de catifea albastră. Ştiu locul ăsta care e la fel şi pentru mine şi pentru tine. Singura diferenţă e că eu încui întotdeauna uşa de două ori când plec la serviciu, tu doar o dată...

I miss your skin like hell

(foto)

   Mi-e atât de dor încât am senzaţia că eu ţi-am inventat gustul. Îmi imaginez îmbrăţişări în care să-ţi absorb cât mai mult mirosul. Inventez apropieri în care să-ţi simt cât mai mult trupul.
    Mă scutur şi zâmbesc amar. Mă întorc obosită spre ce mă aşteaptă: poveşti încâlcite şi furtuni din ipocrizia unora sau zile aglomerate la muncă.
    Doi oameni atât de urâţi încât se merită în relaţia lor murdară şi pătată. Zâmbiţi-vă ştirb şi bucuraţi-vă reciproc de atingerile voastre scârboase. Lăsaţi restul lumii în pace. Nu ţine de zona voastră de interes personal. Încă nu aţi înţeles că nu vă rămâne decât să muriţi avându-vă doar pe voi? Nimeni altcineva nu vă mai vrea la fel cum nu vă mai vreţi nici unul pe altul dar atât v-a mai rămas. Nu-i vina noastră că viaţa voastră e urâtă şi fără altă ocupaţie decât invidia pe fericirea noastră comună. Inspiraţi doar milă.
 
    Fac duşuri calde de oameni frumoşi şi destepţi. Muzică bună, planuri şi vise în culori şi relaxare cu pahare de vin roşu şterg stările urâte şi fac loc satisfacerii dorului.
    În sfârşit încep să conturez în gând viitorul. Cel apropiat are forma ta în cearşafuri şifonate. Cel mai îndepărtat are aromă de concerte, culoare de dupamieze în parcuri calde, întinşi pe iarbă şi consistenţă de oraşe occidentale.