Am cunoscut o vrajitoare...

La munte, aer racoros si timp de introspectie. Eu, ma luptam cu doua doruri... Ea doar iubea. Mi-a zis ca unu-i dor intens si cealalta senzatie e lipsa acuta. Am suras pentru ca mi s-a parut indecenta remarca. Nu era.

Am trecut, in prima faza, pe langa ea fara sa o observ foarte bine... mi-a zambit stramb. Mi-a placut parul foarte negru. Imi place parul foarte negru. Mi-a parut prostuta. Am descoperit ca nu e. Mi-a parut ranita. Acum stiu ca vrajitoarele nu pot fi. Mi-a parut rau pentru ea. Asta a fost prima greseala si asa am aflat ca este vrajitoare!

Desi mi s-a parut ciudata prezenta ei gravitand (figurat) in jurul nostru, totusi se parea ca toata lumea o accepta ca pe ceva firesc. Doua zile jumatate a cantat... incet. Cantece ce de la inceput imi pareau incantatii. Erau.

A plans. Si doar mie mi-a spus de ce. Si nu stiu de ce doar mie mi-a spus de ce.

O urmaream incet in jurul casei sperand sa ma invete o vraja ce sa-mi poata da o superpower sau ceva de genul superficial ca banii... O agasam.

Aveam frisoane ciudate cand se uita in ochii mei. Desi se uita bland. Si spunea o mie de cuvinte intr-o singura privire.

Erau momente cand si ceilalti pareau ca-i inteleg privirile, puterile si poate vrajite. Doar pareau.

A aprobat din cap cand am ingropat in spatele casei o comoara. Poate chiar ea mi-a inspirat ideea asta. Sigur ea.

Mi-a facut zambind cu ochiul. Apoi i-a parut rau pentru gest. Nu i se potrivea.

La plecare mi-a daruit o clepsidra cu nisip mov. Cea veche cu nisip albastru de pe birou nu are puteri magice. Am incercat-o! Cea mov are. Stiu. Si tuburile mari vibrante cu zgomot gros sunt magice...fac vraji micute dar frumoase.

Sper sa o revad curand in papucii ei albi si pufosi, mereu trista dar zambind continuu din ochi si murmurand incantatii:

No amount of coffee, no amount of crying
No amount of whiskey, no amount of wine
No, nothing else will do...