The more People I meet, the more I love my Cat!

Azi iar m-au năpădit atât de multe şi de grele. Pragul depresie mi-apare aproape şi tentant. Totul e gri şi negru azi şi nimeni şi nimic nu-mi poate aduce zâmbetul pe buze. Şi sunt câţiva care se străduiesc. Locul prietenului cel mai bun e gol. Şi am recunoscut-o. Oameni prietenoşi, prieteni buni şi-atât sunt mulţi şi unii chiar râvnesc la al meu loc atât de gol. Şi totuşi nu-i o preselecţie. Cel /cea ce se potriveşte va intra firesc şi de la sine în acel loc. Aşa cum au făcut-o şi alţii câţiva. Şi îmi vine chiar să cred că a mea stare e un pic indusă sau împrumutată din câteva depresii cunoscute şi simţite şi vreau să pot să o zic fără să-mprastie vre-o urmă de vinovăţie. Zâmbesc nervos la glume slabe. Îmi tremură imperceptibil mâinile şi corpul. Am urmărit, deunăzi, epuizată de dragostea şi nesfârşitele-ntrebari a câtorva duzini de copii mici, trei filme la care am plâns în întuneric singură şi ronţăind pesmet. Mi-e ciudă când mi se întâmplă multe şi nu am pe cine suna să ţip, să spun, să povestesc. Şi aş împărţi destule dar n-am cu cine şi de ce. Şi-aş întreba, cu ciudă, diverse lucruri ce nu-mi par în regulă şi-ntotdeauna aş vrea să am şi o a doua părere-n care să mă-ncred . Dar telefonul sună insistent şi întrebări de bine multe m-asaltează şi degeaba pentru că oricât le-aş oferi imagini clare despre mine, continuă să vadă cu totul altceva. E clar că nu se potrivesc locului gol lăsat aşa în urma, poate, a unor câteva trădări urâte şi dureroase sau poate a unor mii de kilometrii depărtare sau altor noi iubiri şi-ndragosteli

ieşite la iveală. Deja am obosit să caut mistere-n oamenii noi pe care-i întâlnesc sau să răscolesc
avidă priviri în căutarea profunzimii. Refulez simplu şi absurd în mailuri scurte, rare şi ciudate. Îţi mulţumesc. O carte nu a reuşit să mă ajute. Ieri deja mi-am interzis-o. E depresivă, scrisă prost şi celebră degeaba. Hua, Coelho! Nu are rost să vă mai spun că singura fiinţă caldă ce pare a comunica cu mine zilele astea e pisica mea.